Șușman / Boc. Haiducii anticomuniști în memoria României postcomuniste.

l1Şi astăzi bătrânii din comuna Poşaga îşi amintesc de ”haiducii anticomunişti” care făceau dreptate, pedepseau primarii şi abuzurile miliţienilor. ziarulunirea.ro/Zapodie-si-Stiolne-o-intoarcere-in-timp-pe-taramul-partizanilor-din-Apuseni
Leon ŞUŞMAN zis şi Moşu sau Leul din Măhăceni: Născut la 5 iunie 1910, în comuna Măhăceni, judeţul Alba, într-o familie de ţărani mijlocaşi greco-catolici cu 10 copii. Avocat. În 1949-1950 a fost lider al unui grup de rezistenţă în zona Măhăceni-Aiud, iar între anii 1950-1957 liderul grupului de rezistenţă din zona Poşaga, împreună cu preotul Simion Roşa. A murit la 18 iulie 1957, în satul Săgagea, comuna Poşaga de Sus, în urma rănilor produse în luptele cu Securitatea, care au dus la anihilarea grupului său.
Simion ROȘA: Născut la 15 septembrie 1903, în comuna Poşaga, actualul judeţ Alba. Preot greco-catolic. Între 1949-1950 a fost fugar împreună cu alţi preoţi greco-catolici din zona Poşaga, iar în perioada 1950-1957 a fost lider al grupului de rezistenţă din zona Poşaga, împreună cu Leon Şuşman. A murit la 18 iulie 1957, în satul Săgagea, comuna Poşaga de Sus, ucis în timpul atacului Securităţii, care s-a soldat cu distrugerea grupului său.
Teodor Susman a fost multi ani la rand primar PNL in Rachitele si a fost in audienta la Regele Ferdinand I, ca sa se lupte pentru drepturile motilor. In urma audientei la Majestatea Sa, Teodor susman a obtinut dreptul ca motii sa exploateze padurile, precum si dreptul sa isi pasca turmele la marginea drumurilor pentru cei care mergeau in transhumanta in Dobrogea. Prima victima a represiunii Securitatii avea sa fie Traian Susman. In urma unei ambuscade, el a fost prins de Securitate in anul 1950. Este vorba chiar de soldatii care aveau baza in cladirea de la Moara de Padure.
Ilie Vlad, ţăran din Poşaga de Sus, Cluj. Susţinător al grupului Şuşman. Arestat în august 1957, a fost condamnat la moarte. În fişa de încarcerare întocmită în penitenciarul Gherla est trecut că „a favorizat infractorul”. Prin sentinţa nr. 561/30 aprilie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Cluj au fost condamnaţi la moarte Vasile Răfăilă (născut în 1926, ţăran din Poşaga) şi Andrei Bicuţ (ţăran din Poşaga), executaţi la 2 septembrie 1958 la Gherla. muzeulrezistentei.ro/1819-iulie-1957-intr-o-ambuscada-la-posaga-in-muntii-apuseni-sunt-impuscati-leon-susman-si-simion-rosa3_grupul-Leon-Susman-dupa-capturare

Ruinele unui complex de la Moara de Padure din Muntii Apuseni reprezinta una dintre ultimele marturii fizice ale rezistentei anticomuniste din aceasta zona si ale violentelor masuri de represiune derulate de trupele Securitatii. Cladirea cu pricina are o reputatie sinistra. Ea a fost sediul unei unitati de Securitate, formata in anii 1950, pentru prinderea fratilor susman, cei mai aprigi opozanti ai comunistilor in zona Muntilor Apuseni. Dupa anul 1958, cand ultimii membri ai familiei susman au cazut in luptele cu Securitatea, cladirea a devenit cuibusorul de nebunii al sefilor din cadrul Securitatii Cluj. Acestia au dotat cabana cu o piscina, cu televizoare, cu mobilier de lux si cu soldati-ordonanta, care sa ii serveasca pe ofiterii de Securitate care veneau sa se relaxeze in Apuseni. Localnicii din Moara de Padure isi amintesc ca uneori aici aveau loc chefuri-monstru. Vitei intregi erau fripti la protap, securistii aduceau butoaie cu bere si cu vin si lautari, cu care petreceau pana la zi. Dupa caderea regimului comunist, in 1989, cladirea a intrat in patrimoniul Ministerului de Interne, care a repartizat-o Jandarmeriei. Ea a continuat sa fie folosita drept casa de vacanta pana in 2005, cand a fost distrusa de inundatii. De cateva zile insa, terenul pe care se afla ruinele complexului a fost retrocedat fostului proprietar. Intre 1948 si 1953, au avut loc mai multe ciocniri intre fratii Susman si Securitate. De fiecare data, haiducii anticomunisti au invins. In aceste lupte, sapte securisti au fost omorati, iar sapte au fost raniti. Din partea luptatorilor anticomunisti au cazut trei persoane. Sfidarile repetate i-au indarjit pe calaii din Securitate. In 1957, Alexandru Draghici a decis arestarea tuturor membrilor familiei susman. El a potopit Apusenii cu trupe de Securitate si de Militie, care aveau misiunea sa scotoceasca fiecare cotlon al muntilor ca sa ii gaseasca.
In zona Posaga au fost infiltrati 10 „geologi”, in fapt ofiteri de Securitate, condusi de maiorul Constantin Vieru. Ei au reusit sa recruteze un tradator, cunoscut sub numele conspirativ „Maxim Ionescu”, a carui identitate reala este deocamdata necunoscuta. Se pare ca el era un preot ortodox cu a carui nevasta se incurcase Leon Susman. De la tradator, calaii au aflat ca Leon si Gheorghe susman urmau sa serbeze Sfantul Ilie impreuna cu Ilie Brad si preotul greco-catolic Simion Rosa in casa lui Vasile Crisan din satul Segarcea. romanialibera.ro/povestea-rezistentei-din ApusenimasacruTeodor Şuşman, „Tatăl Moţilor”: Teodor Şuşman senior, liderul grupului, a fost primar al comunei Răchiţele. Îl regăsim în această între anii 1922-1928 şi 1930-1934, iar apoi în toată perioada războiului (1939-1945). El a refuzat să adere la PCR şi a făcut propagandă electorală pentru Partidul Naţional Ţărănesc. „Teodor Şuşman senior, zis a Lipchii, s-a născut la 24 februarie 1894 în satul Răchiţele. Era de religie greco-catolică şi în tinereţe a primit o educaţie bună. În data de 1 septembrie 1924 se căsătoreşte cu Ecaterina, fiica lui Boc Onuţ şi Oniţa. Soţii Şuşman au avut împreună cinci copii, patru băieţi (Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil) şi o fiică (Romulica)”, spune istoricul Gheorghe Petrov. Familia Şuşman senior avea două gatere de cherestea şi un depozit de material lemnos în Răchiţele, un magazin sătesc, animale, pământ, dar şi 295 de familii de albine. Teodor Şuşman devenise unul dintre fruntaşii moţilor încă din anii 1920, când a militat cu succes pentru împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile „optanţilor”, adică cetăţenilor din Imperiul Austro-Ungar, care au refuzat să accepte cetăţenia română şi care au fost expropriaţi. Teodor Şuşman, împreună cu Amos Frâncu, cel care înfiinţase în anul 1918 Senatul Naţional Român din Cluj, şi cu protopopul ortodox Aurel Munteanu, au ajuns în audienţă la Regele Ferdinand I al României. Teodor Şuşman a obţinut dreptul moţilor să îşi exploateze pădurile şi să îşi pască turmele pe şanţurile de la marginea drumurilor, în timpul transhumanţei către Dobrogea. În timpul războiului, perioadă în care Huedinul se aflat sub ocupaţie maghiară, Teodor Şuşman a asigurat aprovizionarea cu cereale a comunei Răchiţele peste munte, prin Câmpeni şi Beiuş.
După război, însă, a început calvarul „Primele represalii au constat în înlăturarea sa din funcţia de primar, în 1945, pentru ca peste doi ani să-i fie închis magazinul, urmând apoi sechestrarea depozitului de cherestea şi valorificarea materialului existent în interes personal de către primul primar comunist al comunei, Suciu Paşcu„, spune Gheorghe Petrov. Suciu Paşcu era una dintre rudele premierului Emil Boc, la fel ca şi Ecaterina, soţia lui Teodor Şuşman. 
În 18 august 1948, Securitatea împreună cu Miliţia a încercat arestarea lui Şuşman şi a altor apropiaţi, însă mulţi dintre cei vizaţi au reuşit atunci să fugă şi să se ascundă. La început, grupul de partizani a fost alcătuit din nouă persoane. În primele trei săptămâni de la constituire, grupul s-a adăpostit la joagărul lui Şuşman din Valea Firii. În acea perioadă, membrii grupului deţineau mai multe arme de vânătoare, arme militare de tip ZB, carabine ungureşti, pistoale, grenade şi un binoclu. În noiembrie 1948, Teodor Şuşman senior, împreună cu trei dintre băieţii săi şi ceilalţi membri ai grupului au părăsit zona Răchiţele şi au mers spre zona Padiş, în Munţii Bihorului. Aici, Şuşman spera să obţină sprijin de la un pădurar. Pădurarul Magda a fost de acord să-i ajute atât cu alimente cât şi la construirea unei colibe. Membrii grupului au rămas în Padiş încă patru săptămâni, dar în 16 decembrie 1948, au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a deschis focul. Traian Şuşman, cel de-al doilea fiu al lui Şusman senior, a fost atunci prins şi arestat.
Pe lângă fiii lui Teodor Şuşman, în grupul de partizani a activat şi nepotul său, Leon Şuşman, care fusese ajutor de şef în Poliţia legionară şi avea studii de teologie greco-catolică. De asemenea, a luptat şi fratele lui Leon, Gheorghe. De asemenea, în cadrul grupării de rezistenţă armată au mai activat şi alte persoane, precum Ioan Cioată, Gheorghe Micuţ, Ioan Bartoş, Petre Burticel ori soţii Mihai şi Lucreţia Jurj.
Membrii familiei Şuşman au cerut ajutor din partea anglo-americanilor. Ei erau convinşi că occidentalii vor începe în curând lupta armată împotriva comuniştilor şi pregăteau o ridicare generală a moţilor. Ei străbăteau satele şi încercau să înjghebeze viitoarea organizare a armatei de rezistenţă, care urma să lupte aidoma lăncierilor şi puşcaşilor lui Avram Iancu, cei care transformaseră Munţii Apuseni într-o cetate de necucerit în perioada 1848-1849. Fraţii Şuşman au încercat să ia legătura cu membrii grupului Grimalski, paraşutat în România. După capturarea rapidă a celor paraşutaţi, fraţii Şuşman au rămas fără speranţa vreunui ajutor din partea anglo-americanilor.
Ecaterina sau Catrina cum mai este cunoscută soţia lui Teodor Şuşman, a murit la 26 aprilie 1950 în împrejurări neelucidate, iar ulterior, cei doi copii mai mici, Emil şi Romulica, au fost şi ei reţinuţi, condamnaţi şi apoi deportaţi în zona Feteşti, de unde nu s-au mai întors. Sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale, tâlhărie, deţinere ilegală de arme, constituire în bandă politică înarmată, Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat în contumacie pe Teodor Şuşman la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civilă şi confiscarea integrală a averii, iar pe fii săi, Teodor junior şi Avisalon, la 12 ani de muncă silnică. În gospodăria lui Teodor Şuşman a fost stabilit Postul local de Miliţie şi Securitate.
În prima parte a lui octombrie 1950, grupul a încercat să dea o ripostă terorii declanşate de autorităţi în Răchiţele şi, în acest scop, a fost plănuită o acţiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliş. La locul stabilit nu au sosit însă casierii, ci unii membrii din conducerea exploatării forestiere. Partizanii i-au oprit, au efectuat o percheziţie asupra lor şi au reţinut o haină de piele, o raniţă, o pătură şi o sumă mică de bani. La o săptămână de la incidentul de pe Someşul Cald, grupul Şuşman a executat o acţiune asemănătoare asupra Cooperativei din Giurcuţa de Sus. Membrii grupului au luat mai multe obiecte, precum şi o sumă de bani. Pentru a nu crea probleme gestionarului, pe o bucată de hârtie a fost reconstituit în detaliu tot inventarul obiectelor.
Teodor Şuşman i-a pedepsit pe sătenii care l-au trădat şi care au pricinuit prinderea fiului său, Traian Şuşman. Până acum, istoricii au găsit doi dintre cei care au căzut victime răzbunării.
Moartea lui Petru Purcel. Istoricii au descoperit că unul dintre săteni, Petru Purcel, avusese o relaţie foarte bună cu familia Şuşman. El era un fel de angajat al familiei, pentru că avea mulţi copii şi o situaţie materială dificilă. După ce a fost arestat şi „prelucrat” de Securitate, a încercat să participe la prinderea partizanilor. Acţiunea întreprinsă de Securitate în Padiş, în urma căruia a fost prins Traian Şuşman, în decembrie 1948, a fost întemeiată pe informaţii oferite de Petru Purcel. „Faptele sale au putut pe bună dreptate să atragă răzbunarea partizanilor în sensul suprimării acestuia, acest lucru fiind presupus şi astăzi în rândul populaţiei din Răchiţele. Pe baza surselor documentare cunoscute, este însă dificil să confirmi sau să infirmi o astfel de supoziţie”, spune Gheorghe Petrov.
Moartea lui Suciu Paşcu. Primul primar comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, avea o relaţie conflictuală cu Teodor Şuşman senior. Totul a pornit de la neînţelegeri legate de bani. Cei doi au fost asociaţi la administrarea magazinului din Răchiţele, însă, de la mijlocul anilor ’30, relaţiile dintre ei s-au deteriorat. În 1945, Teodor Şuşman a fost înlăturat din funcţia de primar, iar peste doi ani, Suciu Paşcu i-a închis magazinul, după ce acesta fusese jefuit, se pare, chiar prin complicitatea primarului Suciu Paşcu. A urmat sechestrarea depozitului de cherestea, iar materialul existent a fost valorificat în interes personal de către acelaşi Suciu Paşcu. A urmat răzbunarea lui Teodor Şuşman. În noaptea de 19-20 august 1951, pe la orele 22,30, Suciu Paşcu a fost chemat de acasă de către două persoane, care s-au dat drept miliţieni. „Suciu Paşcu a fost dus undeva în munţi, acolo fiindu-i prezentat Şuşman senior, legat la mâini, în postură de arestat. Falşii miliţieni îşi joacă rolul până la capăt, iar Suciu cade în capcană fiind convins că totul este real, manifestându-şi bucuria că banditul a fost prins, şi chiar cerând o armă pentru a-l împuşca. După această scenă, cortina cade, Teodor Şuşman îşi desface legăturile şi începe judecata. Suciu este găsit vinovat de trădare, condamnat la moarte şi apoi executat de însuşi Şuşman senior„, spune istoricul Gheorghe Petrov.
Între 1948 şi 1953, au avut loc mai multe ciocniri între fraţii Şuşman şi Securitate. De fiecare dată, haiducii anticomunişti au învins. În aceste lupte, şapte securişti au fost omorâţi, iar şapte au fost răniţi. Din partea luptătorilor anticomunişti, au căzut trei persoane. Furioşi, securiştii au început să îi prigonească pe părinţii, soţiile şi copiii eroilor din Apuseni. Şapte persoane au fost arestate şi trimise să îşi sfârşească zilele în minele de plumb sau în zarca Aiudului, una dintre cele mai sinistre puşcării comuniste. În conştiinţa oamenilor, fraţii Şuşman au căpătat aura unor adevăraţi eroi. Ei făceau dreptate prin satele din Apuseni. Fraţii Şuşman pedepseau abuzurile primarilor şi miliţienilor ori îi băteau pe activiştii comunişti care îi prigoneau pe ţăranii care refuzau sau nu puteau să predea cotele obligatorii de alimente, prin intermediul cărora autorităţile criminale comuniste urmăreau să provoace foamete printre cei care se opuneau cel mai dârz stalinismului.
masacru.jpgTeodor a murit pe Dealul Suliţa. Ca să îşi facă rost de bani, haine, medicamente şi alimente, Teodor Şuşman făcea negoţ cu diferite mărunţişuri, de la icoane până la cuţite ori basmale. El era cunoscut de săteni drept Petre din Călăţele. Teroarea generalizată a comuniştilor a dus, în 15 decembrie 1951, la o primă victorie importantă în lupta cu partizanii. În dimineaţa acelei zile, Teodor Şuşman se afla adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din Răchiţele, situată pe locul numit Dealul Suliţa. Istoricul Gheorghe Petrov spune „pe la ora 8, proprietarul s-a prezentat la Postul de Miliţie din Răchiţele, unde a reclamat faptul că s-a dus să dea de mâncare la oi şi văzând că uşa şurii era legată pe dinăuntru s-a uitat printr-o crăpătură şi a văzut că înăuntru este cineva care doarme cu o armă lângă el”. Şura a fost înconjurată şi asupra ei a fost executat un puternic foc cu armament de infanterie. Apoi, înăuntru a fost găsit cadavrul lui Teodor Şuşman senior. Cadavrul a fost îngropat într-o râpă. Locul mormântului nu a fost niciodată marcat cu o cruce. După capturarea şi moartea lui Teodor Şuşman, membrii grupării de rezistenţă au decis să se despartă în două cete, ca să reducă riscul de a fi prinşi. Nepoţii lui Teodor Şuşman, Leon şi Gheorghe Şuşman au început să activeze în zona Poşaga, iar Teodor şi Avisalon Şuşman au condus gruparea care acţiona în zona Huedin – Câmpeni.
Prinderea lui Leon şi Gheorghe Şuşman. În zona Poşaga, au fost infiltraţi 10 „geologi”, în fapt ofiţeri de Securitate, conduşi de maiorul Constantin Vieru. Ei au reuşit să recruteze un trădător, cunoscut sub numele conspirativ „Maxim Ionescu”, a cărui identitate reală este, deocamdată, necunoscută. De la trădător, călăii au aflat că Leon şi Gheorghe Şuşman urmau să serbeze Sfântul Ilie împreună cu Ilie Brad şi preotul greco-catolic Simion Roşa în casa lui Vasile Crişan din satul Segarcea. În noaptea de 18 spre 19 iulie 1957, Securitatea a atacat casa în care se aflau membrii rezistenţei. Aceştia s-au apărat cu arma în mână. Leon Şuşman a fost grav rănit şi a murit ulterior în spital. Preotul Simion Roşa a murit pe loc. Vasile Crişan a fost rănit şi luat prizonier, la fel ca şi Gheorghe Şuşman, care scăpase nevătămat. Torturat groaznic şi şantajat cu executarea tuturor membrilor familiei, Gheorghe Şuşman a cedat anchetatorilor şi a dezvăluit numele unora dintre partizani. Familii întregi de moţi au luat drumul puşcăriei.
Fii lui Teodor Şuşman, arşi de vii. Tragedia familiei Şuşman a continuat. În data de 2 februarie 1958, fraţii Teodor şi Avisalon Şuşman, fiii fostului primar din Răchiţele, au fost depistaţi şi blocaţi într-o şură din satul Traniş, unde au fost asediaţi. Aceştia au luptat vitejeşte. Pentru că nu au reuşit să îi înfrângă, securiştii au dat foc şurii. În urma autopsiei, medicul Securităţii a stabilit că „bandiţii au ars de vii”. Istoricii care au studiat cazul au precizat că Teodor junior și Avisalon au fost găsiți, carbonizați, în poziție de rugăciune. ”Ce altă dovadă de martiraj creștin poate fi mai mare?”, s-a întrebat unul dintre ei. Arși de vii, îngenunchiați pentru rugăciune, nu de Securitate.Susman_Teodor_juniorVărul lui Boc: „Şuşman era un tâlhar.” Trecerea anilor încă nu a potolit spiritele în Răchiţele. Vărul premierului Emil Boc, preotul ortodox Toadere Boc, a cărui fiică a fost angajată la cancelaria prim-ministrului, este de părere că Teodor Şuşman ar fi fost „un tâlhar şi un criminal”. De aceeaşi părere este şi Teofil Răchiţeanu, profesor de istorie în Răchiţele, despre care Emil Boc spune că i-a fost model în viaţă. Teofil Răchiţeanu spune că satul a avut mult de suferit din cauza partizanilor. Ceilalţi săteni spun, însă, că atitudinea lor este explicabilă, deoarece ei erau rude cu cei executaţi de partizani, Suciu Paşcu, respectiv Petru Purcel.

Bunicul lui Boc a fost cel care l-a trădat pe Şuşman, colaborând cu comuniştii şi preluându-i afacerile. „Interesant este că în perioadă interbelică Paşcu a fost membru al Mişcării Legionare şi imediat după ce au ajuns comuniştii la putere a schimbat tabăra”, explică istoricul Marius Oprea. Teodor Şuşman a fost primarul comunei din 1922 şi până în 1945, iar Paşcu a fost cel care l-a înlocuit, devenind primul primar comunist din Răchiţele. Teodor Şuşman îi era lui Paşcu partener de afaceri şi rudă prin alianţă. Şuşman era căsătorit cu verişoara lui Suciu Paşcu, Catrina, şi împreună aveau câteva gatere de lemne şi un magazin sătesc. Relaţia lor s-a transformat dramatic după venirea comuniştilor la putere. Relaţia amicală îndelungată nu l-a împiedicat pe bunicul lui Emil Boc să îl trădeze pe Şuşman. „Imediat ce au venit comuniştii la putere Suciu Paşcu a început să colaboreze cu ei, ceea ce Şuşman a refuzat. Ba mai mult, Paşcu a profitat că Şuşman a fost deposedat de toate afacerile sale şi a pus el mâna pe ele. Tot ce a găsit în depozitele gaterelor şi în cel al magazinului şi-a însuşit. După ce i-au luat toate proprietăţile, comuniştii au vrut să îl aresteze pe Şuşman, dar acesta a fost avertizat de cei care încă îi erau fideli şi a fugit în munţi cu trei dintre fii săi. Soţia, fata şi fiul cel mic au rămas acasă”, spune Marius Oprea.
Ca prime represalii, casa i-a fost confiscată şi transformată în sediu al Miliţiei şi Securităţii. De acolo, se auzeau plânsetele Romulicăi, iar Catrina ieşea deseori în muchia dealului, împinsă de la spate de securiști, strigând către munte, chemîndu-şi soţul înapoi, că i se necinsteşte fata. Fie că a fost adevărat, fie că era doar o tactică a Securităţii spre a-l întoarce şi a-l prinde, două lucruri s-au petrecut atunci: Şuşman nu a coborît din munte, rămînînd acolo şi hrănindu-se cu ură şi neputinţă, iar Catrina a murit, la 26 aprilie 1950, fie de inimă rea, fie din bătăile primite.
Între timp, Securitatea trecuse la „mijloace specifice“: valuri de arestări, bătăi, pentru a-i determina pe săteni să divulge unde se ascund Şuşmanii. Încetul cu încetul, teroarea care s-a năpustit asupra zonei schimba respectul cu care aceştia erau priviţi odinioară în teamă şi chiar în ură, căci ei le-au adus năpasta pe cap. Pe de altă parte, o alchimie similară se petrecea în sufletele fugarilor. Cei ce i-au trădat, „iudele“, trebuiau să plătească. În sat, se povesteşte că primul pe care s-a răzbunat Şuşman a fost Petru Purcel, un fost argat al său, om amărât, cu mulţi copii, care a dat informaţii Securităţii despre ascunzătorile unde ei s-ar afla. Purcel a fost găsit împuşcat într-o pădure.
Al doilea trădător pe care s-au răzbunat Şuşmanii au fost bunicul lui Emil Boc. Probabil sperând încă în fidelitatea prietenului Suciu Paşcu şi că vorbele pe care le auzea, cum că acesta ar colabora cu comunişti pentru a-l prinde, Teodor Şuşman a pus la cale o strategie. În seară de august a anului 1951, Suciu Paşcu a fost căutat de doi presupuşi miliţieni care i-au spus că Şuşman a fost prins şi că este nevoie ca el să îl identifice în pădure, unde era legat. Într-adevăr, îl găseşte pe Şuşman senior, legat la mîini de un copac, şi Suciu Paşcu cere el însuşi un pistol să îl lichideze. Fusese însă o capcană. Atunci lui Şuşman i-a fost clar că fostul lui prieten l-a trădat. Şi-a desfăcut legăturile, după care a organizat o judecată sumară. Suciu Paşcu a fost executat de fugari şi trupul său aruncat într-o gură de peşteră. Era în noaptea de 19 spre 20 august a anului 1951.
După numai patru luni, pe 15 decembrie 1951, a murit şi Teodor Şuşman. El fost găsit de un localnic, Teodor Moldovan, în şura sa. Crezând că Şuşman doarme, a mers să alerteze securiştii din zonă. Aceştia au venit, au înconjurat şura, dar au trimis doi băieţi să verifice dacă în şură este Şuşman, gândidu-se că în doi copii acesta nu va trage. Băiatul mai mare, cel de 14 ani, a urcat în şură şi a confirmat că bărbatul este Şuşman. Numai că era mort. „Noi am găsit şase gloanţe în el când i-am deshumat rămăşiţele, patru în zona pieptului şi două în cap, şi am crezut iniţial că a fost omorât de Securitate. Dar din expertiza de la IML a reieşit că Şuşman s-a sinucis. Aşa că Gheorghe Petrov, colegul meu, a continuat cercetările să afle ce s-a întâmplat. Aşa a ajuns la unul dintre cei doi copii care l-au identificat în şură, care a povestit că omul era mort când au ajuns ei, fiind împuşcat în cap şi având un pistol în mână. Aşa am aflat că restul gloanţelor au fost trase în corpul lui Şuşman de şeful securiştilor din zonă, atât de mare era ura. Apoi corpul partizanului, fostul lor primar, a fost expus câteva zile în sat ca exemplu, după care a fost îngropat într-o râpă de la marginea satului. Cred că Şuşman a ales să se sinucidă în încercarea de a-i scăpa pe cei doi fii rămaşi în libertate. Al treilea fusese prins cu câteva săptămâni înainte şi condamnat la închisoare. Cei doi copii mici rămaşi acasă fuseseră deportaţi în Bărăgan după moartea mamei lor. Aşa că Şuşman s-a gândit că dacă moare el, există o şansă ca Securitatea să nu se mai concentreze atât de mult să îi prindă pe cei doi fii rămaşi în libertate”, explică Marius Oprea.
Teodor şi Avisalon au rezistat în munţi pînă pe 2 februarie 1958, cînd Securitatea le-a luat urma. Adăpostiţi într-o şură plină cu fîn, li s-a dat foc şi au ars de vii. După ce „banda Şuşman“ a fost lichidată, postul de Securitate din Răchiţele şi-a încheiat misiunea. Pentru a şterge orice urmă din ceea ce lumea numea odinioară „raiul lui Şuşman“, au dat foc casei în care, pînă atunci, îşi făcuse veacul mai întîi o familie fericită şi, mai apoi, cei ce au nimicit-o.

Drama relaţiei dintre Suciu Paşcu, bunicul lui Emil Boc şi Teodor Şuşman marchează comunitatea din Răchiţele şi în zilele noastre. Marius Oprea povesteşte că deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Teodor Şuşman a fost cea mai grea acţiune de acest gen la care a participat. De ce? „Încă din drumul spre Răchiţele, preotul Teodor Boc, vărul fostului premier, m-a ţinut o jumătate de oră la telefon, încercînd să îmi explice că fac o mare greşeală, că fac dintr-un bandit un erou. I-am spus că eu îmi fac datoria faţă de urmaşii mortului, care m-au solicitat să le redau osemintele bunicului lor. Nu s-a sfiit să-mi spună că aprinde lumînări în altar şi ne blesteamă pe toţi, pentru că ne umplem mîinile cu sînge.
Ajunşi la Răchiţele, am bătut la multe porţi închise. Ne-au trebuit două ore ca să facem rost de un hîrleţ: preotul Boc fusese din casă în casă şi i-a ameninţat cu afurisenia pe toţi cei care vor încerca să ne ajute. Totuşi, slavă Domnului, nu toţi s-au speriat. Aşa că, după două zile de căutări, am găsit totuşi în acea rîpă, la rădăcina unui butuc de paltin bătrîn, osemintele lui Şuşman. De îndată ce oasele au ieşit la iveală, a apărut în rîpă un individ pletos şi cu părul răvăşit, vociferînd, blestemîndune şi el. S-a apropiat de groapă şi a scuipat peste mort. Îl cheamă Teofil Răchiţeanu şi este poet, membru al Uniunii Scriitorilor”.
Preotul Teodor Boc, vărul primar al prim-ministrului Emil Boc, este nepotul lui Suciu Paşcu, fostul primar comunist de la Răchiţele, cel ce a furat avutul familiei Şuşman. Teofil Răchiţeanu este pseudonimul literar al lui Teofil Purcel, fiu al argatului Şuşmanilor, Petru Purcel, cel ce le-a arătat securiştilor ascunzătorile fugarilor. Teofil Purcel sau Răchiţeanu, dacă vreţi, cel ce a scuipat pe osemintele lui Şuşman, a fost profesorul de istorie şi mentorul lui Emil Boc.
Comunitatea de acolo este şi acum împărţită în două, clanul Boc şi clanul susţinătorilor lui Şuşman. Susţinătorii lui Şuşman au fost urmăriţi şi anchetaţi de Securitate pentru că l-au ajutat pe fugar. Unii au ajuns la Canal, alţii în puşcării, alţii cu familiile distruse. De partea cealaltă clanul Boc a colaborat cu Securiştii şi a avut o viaţă mai uşoară. Echipa lui Oprea a fost ajutată să găsească locul unde fusese înmormântat Şuşman de un fost susţinător al grupului de fugari, Teodor Suciu, un om care a făcut şi puşcărie din această cauză în timpul comunismului. Asta după ce timp de două zile oamenii lui Oprea au săpat aiurea după Şuşman, primind indicaţii greşite de la oamenii preotului din sat. Resturile pământeşti ale lui Teodor Şuşman au fost reînhumate pe Valea Firii, o zonă în care el a avut unul din cele două gatere în perioada interbelică. Nepotul său a ridicat acolo un monument în memoria celui supranumit „regele moţilor”.tsusman

Teodor Şuşman, cel ucis, a fost primar în timpul guvernărilor liberale dintre anii 1922 şi 1928, 1930 şi 1934, ca şi în toată perioada războiului. Şuşman, zis „a Lipchii“, s-a născut pe 24 februarie 1894, la Răchiţele. Pe 1 septembrie 1924, s-a căsătorit cu Catrina, fiica lui Boc Onuţ şi a Oniţei Boc, şi cu ea a avut cinci copii: patru băieţi – Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil – şi o fată, Romulica. Nu doar un bun gospodar, dar un om aprig, a reuşit, sprijinit de protopopul Aurel Munteanu, să convoace mai multe adunări ale moţilor la Huedin, în urma cărora a fost primit în audienţă la Regele Ferdinand, obţinînd ca pădurile unor mari proprietari din fostul Imperiu Austro-Ungar, chiar cele din zonă, să le fie acordate în composesorat localnicilor moţi. Ceea ce i-a adus supranumele de „regele moților” printre locuitorii Apusenilor. Sfîrşitul războiului şi instalarea regimului comunist au însemnat şi sfîrşitul domniei sale. În 1945, a fost înlăturat din funcţia de primar. Apoi, i-au fost confiscate cele aproape 8 hectare de pămînt, două gatere, peste treizeci de oi şi cele cîteva vaci şi peste 300 de familii de albine, care împînzeau frumoasele şi îngrijitele sale livezi, iar magazinul său, care aproviziona satul, a fost închis. Şuşman nu mai avea nimic, în afara familiei. La 18 august, au venit să îl aresteze. Prevenit, a reuşit să fugă în munte cu trei dintre fiii săi mai mari; Emil, fiica cea mică Romulica şi soţia, Catrina, au rămas acasă. Fiica se pare ”violata” de securisti, sotia moarta de inima rea.
cultural.bzi.ro/activitatea-politica-si-profesionala-a-lui-teodor-susman Teodor Susman sn. a intrat in constiinta colectiva in anii ’20, cand a militat pentru improprietarirea motilor cu padurile si pasunile ce apartinusera pana atunci unor mari proprietari din Imperiul Austro-Ungar. Impreuna cu Amos Francu si protopopul ortodox Aurel Munteanu, a organizat la Huedin mai multe adunari ale motilor, iar in 1925 au mers in audienta la Regele Ferdinand I. Solutionat pozitiv, demersul l-a transformat pe Teodor Susman intr-un personaj foarte popular, cu un mare prestigiu si autoritate in randul motilor din regiunea Huedin, Campeni si Beius. „[Teodor Susman] a fost intr adevar un om mare. I se zicea Tatal Muntilor si Tatal Motilor. Pentru ca numai Susman batranul a castigat drepturile motilor. A batut cu pumnul in masa Regelui pentru a capata drepturile motilor: sa exploateze padurile si sa aiba libertatea sa pasca marginile drumurilor cand plecau cu carele prin tara pana spre Dobrogea.” A detinut in numeroase randuri (1922-1928, 1930-1934, 1939-1945) si functia de primar al comunei Rachitele, fara a fi membru in vreun partid politic.

ancheteonline.ro/au-preferat-sa-arda-de-vii-decat-sa-se-predea-securitatii Pana in anul 1945, Teodor Susman detinuse functia de primar al comunei Rachitele. Il regasim in aceasta postura, fara a fi membru in vreun partid politic, in timpul guvernarilor liberale (1922-1928, 1930-1934) si apoi in toata perioada razboiului (1939-1945). Dupa constituirea structurilor comuniste locale, tocmai aceasta conditie materiala mai buna, care oferea o anumita independenta in relatia cu statul, a devenit sursa multor probleme. Puterea comunista nu avea nevoie de indivizi independenti si cu influenta în comunitate, ci de o masa de cetateni, amorfa si controlabila. Integrat intr-o asemenea tendinta, Susman devenea dusmanul de clasa, care trebuia neutralizat. Primele represalii au constat in inlaturarea sa din functia de primar, in 1945, pentru ca apoi sa urmeze alte abuzuri de care nu au fost straini si cativa consateni care, din oportunism si dorinta de parvenire, au devenit slugi ale noului regim politic. Consecinta acestora a fost radicalizarea atitudinilor lui Teodor Suaman fata de puterea comunista. Ceea ce il facea si mai indezirabil pe acesta in perceptia autoritatilor comuniste, era prestigiul si autoritatea de care se bucura atat in Rachitele, cat si in intreaga zona a Huedinului si nu numai. Rezolvarea problemei din partea autoritatilor nu putea depasi obiceiurile vremii, anume inlaturarea totala a lui Susman din viata sociala prin metoda arestarii, incarcerarii si  a executiei fara judecată. In august 1948, Securitatea a incercat arestarea lui Suaman si a altor apropiati, insa multi dintre cei vizaţi au reusit atunci sa fuga si sa se ascunda. De atunci se poate vorbi de constituirea unui grup armat de rezistenta anticomunista, condus de Teodor Susman.

schelete-partizani-uncisi-de-securitate-bistra.jpg”În anii imediat următori celui de al Doilea Război Mondial, după instaurarea «puterii populare» de tip totalitar comunist-sovietic,  oponenţii noului regim politic-criminal au fost vânaţi, împuşcaţi şi expuşi vederii trecătorilor la margine de drum, atârnând de cadavrele lor bilete cu inscripţia criminală «cine face ca ei, ca ei să păţească», sau arestaţi, torturaţi în beciurile Securităţii, ori în închisori şi ucişi sau lăsaţi să moară de frig şi foame, aruncaţi apoi în gropi comune, cu o laşitate înspăimântătoare, greu de imaginat. Unii oponenţi ai regimului totalitar comunist au fost ucişi în urma unor condamnări la moarte, după judecăţi sumare înscenate, dar cei mai mulţi au fost împuşcaţi fără nicio judecată prealabilă şi aruncaţi în gropi comune ascunse; ceea ce arată o dimensiune inumană monstruoasă a acestor crime, care întrunesc toate elementele constitutive ale unui genocid continuat, comis de autorităţile române comunisto-sovietice împotriva propriului popor.
Grupurile de rezistenţă armată anticomunistă, localităţile şi perioadele în care acestea au fost active, sunt următoarele şase: Grupul Arsenescu – lider Gheorghe Arsenescu, în Dragoslavele, Stoeneşti, Cetăţeni (judeţul Argeş), Munţii Leaota, mai 1948 – octombrie 1949; Grupul Teodor Șuşman, – lider în Răchiţele (judeţul Cluj), Munţii Apuseni, august 1948 – februarie 1958; Grupul Leon Șuşman – lider, în Poşaga, Unirea, Mirăslău (judeţul Alba), Podeni şi Beliş (judeţul Cluj), Munţii Apuseni, mai 1948 – iulie 1957; Grupul Ion Gavrilă (Carpatin Făgărăşan) – lider Ion Gavrilă „Ogoranu”, în Cincu, Drăguş, Hârseni, Lisa, Mândra, Părău, Șercaia, Șinca, Sâmbăta de Sus, Șoarş, Ucea, Viştea, Voila, Recea (judeţul Braşov), Cârţa, Cârţişoara, Arpaşu de Jos (judeţul Sibiu), Munţii Făgăraş, versantul de Nord, mai 1950 – august 1955; Grupul Dabija, – lider Nicolae Dabija, în Bistra, Întregalde, Galda de Jos (judeţul Alba), Munţii Apuseni, mai 1948 – martie 1949; Grupul Toma Arnăuţoiu (Haiducii Muscelului) – lider, împreună cu Gheorghe Arsenescu, în Nucşoara, Corbi, Brăduleţ (judeţul Argeş), Munţii Făgăraş, versantul de Sud, martie 1949 – iulie 1958. (…)
Grupul Dabija a fost cel mai important grup de rezistenţă armată anticomunistă din România, constituit în inima Apusenilor de către un fost maior din armata regală, Nicolae Dabija. Deşi acest grup a rezistat cel mai puţin în timp, ceea ce semnifică importanţa lui poate fi şi numărul mare de securişti şi graba cu care Securitatea comunistă a împresurat şi dizolvat prin forţă armată grupul, la 4 martie 1949, pe atunci încă în curs de organizare, pentru ca intenţia maiorului Nicolae Dabija de a reuni sub conducerea sa toate grupurile de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Apuseni să nu se poată realiza. (…) Petru Decean, la vârsta de 22 ani a fost ucis prin împuşcare, împreună cu alţi 4 camarazi ai săi – Cigmăian Ioan, Maier Ida Elena, Maier Iosif şi Mitrofan Lucian,  apoi au fost aruncaţi unul peste altul, formându-se o grămadă de cadavre, într-o groapă comună, după ce numeroşii securişti zeloşi înarmaţi ca pentru război au încercuit locul căutat şi găsit cu ajutorul trădătorilor, dezlănţuind apoi asupra celor 25 de partizani, aflaţi atunci în tabără, atacul armat având caracteristicile unui adevărat asediu de război. S-a întâmplat la 4 martie 1949, dis-de-dimineaţă, ca gloanţele să le curme vieţile acestor cinci partizani din Grupul Dabija, pe Muntele Mare, la locul numit Groşi, din Munţii Apuseni, comuna Bistra, judeţul Alba”, expune judecătorul pensionar Mihail Decean în cartea sa, ”Deshumarea”.
Documentele Securitatii ofera informatii diferite despre confruntarea sangeroasa din Muntele Mare: au fost ucisi în lupta 7 partizani, 12 au fost capturati (în frunte cu maiorul Dabija, iar 3 au scapat din încercuire. Unele marturii dau 5 morti (4 barbati si o femeie) si 11 prizonieri din randurile partizanilor. Se presupune ca femeia moarta ar fi fost sotia (însarcinata a) maiorului Dabija, care fiind ranita si netransportabila, a fost ucisa chiar de sotul ei, pentru a nu cadea vie în mainile Securitatii.
muzeulrezistentei.ro/martie-1949-lupta-de-la-grosi-muntele-mare-a-grupului-condus-de-maiorul-dabija

redactiadestiri.ro/2013/02/a-murit-ultimul-partizan-fostul-camarad-de-arme-al-lui-teodor-susman-s-a-stins-la-timisoara Teodor Suciu-Volcea, ultimul supraviețuitor din grupul lui Teodor Şuşman de la Răchiţele, a murit. Bătrânul Volcea s-a stins la vârsta de 87 de ani într-un spital din Timişoara. “A fost ultimul condamnat din lotul Şuşman, care mai era în viaţă. Aceşti oameni sunt cei cu ajutorul cărora se scrie istoria, pentru că, dacă te ghidezi doar după documentele din arhive, vei scrie istoria pe care o voiau ei, securiştii“, a declarat pentru RedacţiadeŞtiri.ro, arheologul Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, şeful echipei de arheologi care au descoperit locul în care fusese aruncat cadavrul lui Teodor Şuşman. Moş Volcea a fost condamnat la 7 ani de închisoare, după ce a fost prins, apoi a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Era văduv şi nu a avut copii. Iată cum îl descrie, într-un articol apărut în Formula As, intitulat “Balada lui Şuşman – Moţul nebun întru libertate”, un jurnalist:  “Om scundac, îndesat, vârtos la carne, la 86 de ani are mintea brici şi-n braţele lui clocotesc încă puteri nebănuite. Când îmi strânge mâna, păi o simt, nu glumă. Are un chip mare, ţepos, cu sprâncene negre-negre, la fel ca şi ochii, scânteietori, cu albul neafectat de apele tulburi ale vârstei. După anii cât a stat partizan în munţi cu Suşman, apoi alţi şapte în cele mai cumplite puşcării comuniste, şi încă patru de domiciliu forţat în Bărăgan, plus toate celelalte greutăţi şi umilinţe ale unei vieţi de “duşman al poporului”, Volcea nu se mai teme şi nu se mai fereşte de nimic pe lumea asta. Mărturiseşte cu modestie şi-o sinceritate aproape copilărească faptul că nici atunci, la 22 de ani, când umbla hăituit prin pustietăţi de securiştii înarmaţi şi turbaţi de ură, gata să îl ucidă în orice clipă, nici atunci nu poate zice c-a simţit “o teroare”, frica aceea disperată de moarte. “Ce să zic?… La douazăci de ani ai altă minte. Parcă nu ţi-i frică aşa. Aşa am fo’ noi născuţi şi crescuţi de părinţii noştri, să nu minţim, să nu ne pârâm şi să nu ne tradăm între noi. Daca poţi asta, totul poţi“…

11. Susman Traian.jpgLUNI, 18 OCTOMBRIE 2010 – Ne-a părăsit Traian Şuşman, ultimul fiu al lui Teodor Şuşman din Răchiţele. A fost anchetat la Securitatea din Cluj unde a primit o lovitură la coloana vertebrală, care îl va afecta, apoi, pentru tot restul vieţii. Despre acea perioadă, Traian Şuşman îşi aminteşte: „Acolo, unu’ din ticăloşi mi-a dat cu şpiţu’ de cismă în şira spinării chiar la vertebrele lombo-sacrale şi vreo tri săptămâni cât am mai stat în celulă n-am putut să mă mişc sau să mă ridic să merg… Ajunsesem că nu mai puteam vorbi, nu mă mai puteam ridica de pe banca aceea de 30 de centimetri de lată şi de 180 de lungă… că doar aia era în celulă… Şi aveam nevoie – să mă iertaţi – să urinez… şi urinam pe mine… că nu mă puteam ridica să bat în uşe să vie să îmi dea drumu’… Odată am reuşit şi-am bătut şi-o venit gardianu’: Apăi, de-acuma dejeaba mai vin aici. Am ieşit din celulă şi mi-o dat o palmă de am căzut jos. N-am mai zâs nimic, m-am întors înapoi în celulă… Şi eram tare slăbit… După teroarea şi exterminare-asta… securiştii Brainer, Barany şi Stănescu… primii doi unguri iar al treilea un jidan botezat… m-o’ dus la Infermerie. O’ chemat doctoru’ şi m-o consultat, da’ habar n-avea di ce mă consulta… că era afon de tot… În fine, or chemat duba Securităţii şi m-au dus la spital, la clinica de plămâni, că nu putea să spună nimeni că nu-s tuberculos în situaţia în care eram, la 32 sau 34 de kilograme câte aveam când m-o cântărit la spital doctoru’…

A din Poșaga# Gruparea a avut o organizatie serioasa, au avut chiar si persoane propuse pentru un guvern. Din Poșaga au fost deprtate vreo 70 de familii de toate, la recensământul din anii 20 Poșaga avea vreo 3500 de suflete. Au fost deportați ca locație lângă Slobozia la Ruginoasa parca, din Poșaga de jos și Lunca. Majoritatea deportaților de aici sunt creștini greco catolici. Conducătorul lor era în Poșaga popa grecocatolic, dupa el au ramas ceva strănepoți plecați la Oradea și Cluj.  Am stat în Bălcești la un bătrân, fostul pădurar din zona Giurcuta, și el a fost în rezistenta și îmi povestea cum venea peste muntele mare la Poșaga la întâlnirile rezistentei. Toată organizația asta o fost mare, ziariști și culegători de informații au tratat-o punctual, greșit. Sunt câteva cărți și articole dar punctuale, nu e spusa toată povestea. E o poveste lunga care începe cu rezistenta și se termina cu satele în care au avut domiciliu fortat. Au avut un trai extraordinar, i-au lăsat în câmp în decembrie 14 și au zis ”aici va faceți sat”. E ceva de neimaginat. Au lucrat în orezarii, la lemne în insula Dunării, lemne de sala și pluta pe care le tăiau și ii lăsau sa își ducă vârfurile de foc dacă le plăteau. Dar nu ii lăsau sa treacă lemnele cu bacu decât noaptea ca ziua îl folosea ceapeul. 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s