Ion Ghinoiu – Calendarul Țăranului Român

Download PDF >>> Ion Ghinoiu – Calendarul Taranului Roman <<<
>>> Libris – Calendarul taranului roman. Zile si mituri – Ion Ghinoiu <<<

ZILE ŞI MITURI *
ENCICLOPEDIE A SĂRBĂTORILOR, RITUALURILOR, FIINŢELOR FABULOASE, EROILOR ŞI MITURILOR, DIN PANTEONUL POPULAR ROMÂNESC

ZILE ŞI MITURI ** ENCICLOPEDIE A SĂRBĂTORILOR, RITUALURILOR, FIINŢELOR FABULOASE, EROILOR, ŞI MITURILOR, DIN PANTEONUL POPULAR ROMÂNESC
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII IANUARIE
Gerar
Ianuarie, luna a doua în calendarul roman cu începutul de an la 1 martie şi prima lună în calendarele iulian şi gregorian păstrează amintirea lui Ianus, zeu cu două feţe: una orientată spre anul care se încheie şi alta spre anul care vine. Denumirile populare ale lunii se referă fie la practica magică de întocmire a calendarelor meteorologice din foi de ceapă sau din coji de nucă în noaptea Anului Nou (Cărindar sau Călindar), fie la gerurile năprasnice de la miezul iernii (Gerar). În luna ianuarie se reluau activităţile legate de industria casnică şi şezătorile întrerupte în perioada sărbătorilor de Crăciun şi se deschidea, în special în mediile pastorale, un important sezon de nunţi. Sărbătorile din luna ianuarie cuprind obiceiuri şi practici specifice începutului de an prin care oamenii încercau să obţină, prin diferite practici magice, prosperitate, sănătate, linişte şi pace.
Anul Nou Calendarul popular este deschis de ziua naşterii divinităţii preistorice An, personificare a Soarelui, care poartă epitetul de Nou, aşa cum Luna se numeşte în noaptea reapariţiei ei pe cer, (Lună) Nouă. În raport de cei doi aştri, Soarele şi Luna, calendarele solare sau solar-lunare au fost dedicate zeilor solari (Zeus, Saturn, Siva, Crăciun, Mitra, Iisus) sau zeiţelor lunare (Hecate, Artemis, Dochia). Timpul calendaristic se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după 365 de zile în noaptea care separă Anul Vechi de Anul Nou. „Sfinţii” care apar în calendarul popular sunt mai tineri sau mai bătrâni, după şansa avută de aceştia la împărţirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie) este un tânăr războinic înfăţişat călare pe cal; Sântilie (20 iulie) şi Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi, după care urmează generaţia sfinţilor-moşi, precum Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie).
Siva Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează amintirea jertfirii violente a zeului adorat prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de Crăciun, cu taurul, reprezentat de o mască, Capra, Brezaia, Turca sau Boriţa care, după ce însoţeşte unele cete de colindători, este omorâtă simbolic şi, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitică a spiritului grâului, sacrificat ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie). Porcul a devenit, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor fătaţi), simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi. Atitudine ambiguă faţă de porc au avut şi evreii, despre care grecii antici nu au putut să-şi dea seama dacă aceştia detestau sau mai degrabă adorau controversatul animal. Deşi porcul era considerat în vechiul Egipt un animal dezgustător, oamenii îl jertfeau şi îl mâncau ritual, o singură dată pe an, în cinstea zeului Osiris. După multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, românii îi păstrează amintirea cultului preistoric: îl sacrifică ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie), din corpul lui se prepară alimente rituale (cârnatul, bundăretele, piftia), i se imită glasul cu un instrument special, numit surla, apare în folclorul de mare vechime precum jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) şi, mai ales, are o colindă specială, numită Siva, numele marelui zeu indian Shiva. Obiceiul Siva, structurat după modelul vechilor colinde româneşti, este practicat în noaptea de Revelion sau în ziua Anului Nou. Cunoscuta mască a colindătorilor, îmbrăcată şi jucată de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc.) este înlocuită cu capul împodobit al porcului jertfit la Ignat. De remarcat este faptul că obiceiul a fost atestat în Europa numai la români şi aromâni, iar în Asia, la indieni. Obiceiul, care are o bogată sinonimie locală sau zonală (Siva, Puiul Sivei sau, prin contopire cu Vasile, Vasilca, Sila), cuprinde, în esenţă, aceleaşi secvenţe rituale şi ceremoniale: expunerea divinităţii gătite cu inele, cercei, brăţări, flori în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Sivei în Raiul din pădurile de fag şi stejar, coborârea în vale pentru a bea apă; moartea violentă şi incinerarea corpului; judecarea Sivei de un juriu în care apar, adesea, Bătrânul Crăciun, Maica Precesta; urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului. Colindul cu Siva a fost preluat în ultimul secol, asemănător şi altor obiceiuri (Umblatul cu Ursul, Paparuda), de ţigani şi transformat în sursă de câştig. Surla Instrumentul muzical, asemănător unei trompete cu şase găuri, cu ajutorul căruia Junii braşoveni imitau glasul porcului, reprezentare preistorică a spiritului grâului, se numeşte surlă. Sunetele surlei, asemănătoare cu grohăitul porcului, însoţeau alaiurile junilor din Scheii Braşovului la sărbătorile echinocţiului de primăvară „desfăşurate”. La auzul lor, oamenii ieşeau în întâmpinarea alaiurilor junilor, făceau semnul crucii şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-au dat zile să mai audă o dată „Sfânta Surlă”. Surlaşul, personaj important în ceata junilor, mergea în fruntea alaiurilor imitând glasul zeului jertfit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.
Buhaiul Buhaiul, numele popular al taurului, este un instrument care imită glasul (răgetul) taurului, substitut al zeului trac Dionysos sau al zeului iranian Mitra, purtat de ceata care colindă cu Pluguşorul în ziua Anului Nou. Sunetele înfricoşătoare, lipsite de muzicalitate, păstrează amintirea scenei sângeroase a jertfei taurului la sărbătoarea solstiţiului de iarnă. Instrumentul este construit dintr-un vas de lemn (putină, doniţă, cofă), împodobit pe dinafară, căruia i se scot cele două funduri. Una din gurile vasului este astupată cu o piele de oaie, capră sau viţel, bine întinsă şi cu un orificiu prin care trece o şuviţă din păr de cal. Buhaiul este purtat de un membru al cetei sau, dacă are dimensiuni mai mari, în sania sau căruţa trasă de boi sau de cai. Prin trecerea părului de cal printre degetele umezite se obţine un sunet grav, asemănător cu mugetul sau răgetul taurului înfuriat. Buhaiul a fost atestat la românii din sud-estul Europei, de unde a fost preluat şi de alte popoare vecine.
Ziua planetei şi zeului Marte Spre deosebire de ziua de sâmbătă, dedicată morţilor (postexistenţei), de miercurea, joia, vinerea, duminica şi lunea, zile dedicate viilor (existenţei), românii au rezervat o zi a săptămânii, marţea, celor care se vor naşte (preexistentei). Dacă zilele „lumii de aici” pot avea un „ceas rău”, aducător de necazuri, marţea şi sâmbăta, zile dedicate „lumii de dincolo”, au fiecare câte trei ceasuri rele. Sub influenţa mitului biblic, oamenii credeau că în ziua de marţi s-ar fi urzit lumea şi pământul. Dar, de cele mai multe ori, este considerată o zi rea, fără noroc, aducătoare de nenorociri în cele trei „ceasuri rele”, nefastă pentru începerea unor activităţi importante (aratul, semănatul, construirea casei sau fântânii etc), pentru nunţi, logodne şi peţit. Marţea, ziua zeului şi planetei Marte, este patronată de două ciudate reprezentări mitice feminine: Marţolea şi Marţiseara. În calendarul popular apar mai multe zile de marţi cu statut de sărbători: Mătcălăul, Marţea Vaselor, Marţea Ciorilor, Marţea Dracului, Marţea Strâmbă, Marţea Trăsnetului, Paparuda, Marţea Ţestelor.
Gogea Practica magică de aflare a norocului, în special a ursitei, din nopţile sărbătorilor importante ale anului (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Lăsatul Secului de Paşte, Paştele şi altele) se numea, în unele zone etnografice din Banat şi Transilvania, Gogea. La ceremonie participau fie numai fete şi feciori necăsătoriţi, fie persoane diferite ca vârstă, sex şi statut social. Recuzita obişnuită se compunea din două nuiele din lemn cu coaja verde, numite vergele, substitute ale divinităţii prezicătoare, una pentru feciori şi alta pentru fete, unul sau două vase (cofe, farfurii) cu apă neîncepută, un cearşaf sau o albie mare din lemn de salcie sau de plop. În Bihor, la lăsatul serii, cei aşteptaţi se adunau la gazda prezicătorului numit Gogea, Vergelator sau Vestitor de Anul Nou. După o scurtă petrecere, începea ceremonia propriu-zisă: fetele şi feciorii îşi aruncau fiecare inelul, sau alte semne, în cofele sau farfuriile cu apă. Gogea, acoperit cu cearşaful sau băgat sub copaie pentru a fi ferit de privirea asistenţei nerăbdătoare, amesteca inelele cu vergelele de lemn, timp în care invoca divinitatea pentru a da oamenilor roade bogate în noul an; tinerii interpretau un cântec ceremonial prin care cereau Gogii să scoată inelele, simbolurile căsătoriei. Gogea scotea două inele, unul din cofa fetelor şi unul din cofa feciorilor; recunoaşterea inelelor şi prezicerea că cei doi tineri se vor căsători. Obiceiul se repeta până ce Gogea termina de scos inelele şi, fireşte, „căsătorea” toate fetele şi feciorii. În alte zone, precum Bucovina, feciorii alegeau şi ei din timp gazda Vergelului, cumpărau băutură şi plăteau lăutarii. În seara Anului Nou, la sunetul buciumului şi al trâmbiţei, se strângeau, cu mic cu mare, la Vergel. După cinstirea oaspeţilor, Vestitorul de Anul Nou sau Vergelatorul aşeza pe masă un ciubăr cu apă neîncepută în care participanţii aruncau câte un semn (inel, cercel, bumb sau nasture etc). Vestitorul de Anul Nou bătea cu vergelele, beţişoare din lemn cu coaja verde, în marginea ciubărului, precum toaca la biserică, şi recita un colind-urare de bună stare în noul an. Un băiat neprihănit, de zece-treisprezece ani, scotea din ciubăr primul obiect şi, după ce era recunoscut de proprietarul său, Vergelatorul îi prorocea acestuia că norocul i-l va aduce Sfântul Vasile, prima sărbătoare a anului. Operaţiunea se repeta, cu bună dispoziţie şi după acelaşi scenariu, până se termina de scos obiectele din apă şi se terminau sfinţii aducători de noroc din Calendarul Popular. Vergelul Feciorilor se încheia cu o petrecere, joc şi voie bună. Obiceiul supravieţuieşte astăzi în noaptea de Revelion, sub forma jocurilor de noroc (cărţi, zaruri, table, ruletă), a plăcintei cu surprize şi altele.
Boboteaza În ziua de 6 ianuarie, care corespunde cu a şasea zi a creaţiei biblice, părinţii Bisericii creştine au fixat atât naşterea materială (naşterea propriu-zisă), cât şi naşterea spirituală (Botezul). Comasarea celor două sărbători creştine într-o singură zi, logică din punctul de vedere al noii credinţe, a devenit, cu timpul, sursă de neînţelegere şi confuzie pentru credincioşi. În această situaţie teologii au găsit o soluţie de compromis: au păstrat Botezul lui Iisus pe data de 6 ianuarie şi au devansat naşterea cu două săptămâni, pe data de 25 decembrie, unde oamenii continuau să celebreze moartea şi naşterea zeului Mitra. Translaţia datei Naşterii Domnului din ultima zi în prima zi a ciclului de iarnă, peste Anul Nou, prăznuit la Calendele lui Ianuarie, avea să producă un amestec greu de descris al sărbătorilor şi obiceiurilor creştine cu cele precreştine. Ziua de Bobotează cuprinde motive specifice tuturor sărbătorilor de Crăciun: local, se colindă; se fac şi se prind farmecele şi descântecele; se află ursitul; se fac prorociri ale timpului şi belşugului în noul an; se crede că se deschide cerul şi vorbesc animalele şi altele. O pondere deosebită o deţin însă actele rituale şi practicile magice de profilaxie şi purificare. La riturile creştine de sfinţire a apei (aghiasma), de umblatul preoţilor cu botezul şi de scufundarea (aruncarea) crucii în apă, poporul a adăugat altele noi, unele creştine, altele precreştine, de purificare şi alungare a spiritelor malefice: stropirea, spălatul sau scufundarea rituală în apa râurilor sau lacurilor; împuşcături; strigături (Chiraleisa) şi zgomote; aprinderea focurilor (Ardeasca), producerea şi împrăştierea substanţelor urât mirositoare; afumarea oamenilor, vitelor şi anexelor gospodăreşti; încuratul cailor. Se credea că la această teribilă ofensivă împotriva spiritelor rele sar în ajutorul oamenilor şi lupii, singurele vietăţi care văd diavolii, îi aleargă şi îi sfâşie cu dinţii. Alimentele rituale, specifice Bobotezei, sunt piftia şi grâul fiert.
Iordănitul femeilor Iordănitul Femeilor este o petrecere de pomină a nevestelor, organizată în ziua şi noaptea Sfântului Ion (7 ianuarie), care aminteşte de anticele manifestări dionisiace. Femeile se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă, unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că „se iordănesc”, cântau, jucau, chiuiau toată noaptea. Dimineaţa ieşeau pe drum, unde ridicau în sus bărbaţii ieşiţi întâmplător în calea lor şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac, ameninţându-i că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin. Unele se trăgeau, în loc de sanie, cu grapa de lemn, mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi etc. În această zi, numită şi Tontoroiul Femeilor, normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate. Femeile se considerau mai „tari” ca bărbaţii şi cu mai multe drepturi decât aceştia: lipseau de acasă, chefuiau, se distrau fără să dea cuiva socoteală. În unele sate, tinerele neveste erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual special care cuprindea, printre altele, udatul lor cu apă la râu, lac, fântână. Obiceiul a fost consemnat până la începutul secolului al XX-lea în sud-estul României, în judeţele: Buzău, Brăila, Ialomiţa, Tulcea, Constanţa.
Ziua zeului şi planetei Saturn Sâmbăta, ultima zi a săptămânii, dedicată de romani zeului şi planetei Saturn, este considerată de români nefastă pentru cei vii, fără noroc, cu trei ceasuri rele. În această zi nu se mergea la peţit sau la logodit, nu se pleca la drumuri lungi, nu se începeau activităţi importante. Sâmbăta este însă favorabilă pentru spiritele morţilor, care primeau ofrande şi erau invocate în timpul vrăjilor şi practicilor magice. Adesea, ziua este asemuită cu un râu, apa Sâmbetei, care ar înconjura Iadul sau ar lega lumea de aici cu lumea de dincolo. Semnificaţia, în general nefavorabilă pentru oameni, este generată de locul zilei în cadrul săptămânii. Timpul săptămânal de şapte zile care se scurge între două faze consecutive ale astrului lunar se naşte duminica, este tânăr luni, marţi şi miercuri, se împlineşte joi, mijlocul sau miezul săptămânii, după care îmbătrâneşte şi moare sâmbăta. Vitele născute în această zi se numeau Sâmbotin sau Sâmbotina. Spre deosebire de surorile sale dedicate viilor şi numite sfinte (Sfânta Duminică, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri), sâmbăta este dedicată moşilor şi strămoşilor, adică morţilor, motiv pentru care se numeşte, în preajma marilor sărbători calendaristice, Moşi sau Sâmbăta Morţilor.
Ziua Sfântului Soare
Duminica, singura zi a săptămânii care poartă un nume creştin (Dies Dominica – Ziua Domnului), este dedicată Soarelui. În credinţele şi folclorul românesc aceasta apare ca personaj mitic binevoitor: „femeie sfântă”, „fiinţă omenească”, „cea mai mare Maică Sfântă”, „călugăriţă”, „doamnă mare la care se închină toate zilele săptămânii şi de la care primesc ordine, ce să facă fiecare”, „zeiţă vie”, „soră mai mare a celorlalte zile”… Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei în palate de aur sau în păduri neumblate de oameni şi este îmbrăcată în haine albe. Ea s-ar arăta oamenilor, în vis sau în realitate, pentru a-i sfătui cum să alunge bolile şi să prevină pagubele. Poate să apară însă cu chip de femeie, cu picioare de găină, dacă oamenii mănâncă de dulce în zilele de post, zgâriată, împunsă, tăiată şi sângerată dacă femeile au spălat rufe şi au tors sau au cusut de ziua ei. Duminica îşi serbează ziua nelucrând, se roagă şi mănâncă o dată la şapte zile, e făcătoare de minuni şi aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un râu care înconjoară Raiul, spre deosebire de Apa Sâmbetei care înconjoară Iadul. În ziua de Duminică sunt interzise descântecele, cu excepţia celor de dragoste şi aflare a ursitei. Vitele născute în această zi se numeau Duman, Dumana.
Vergelul fetelor Vergelul Fetelor este un act de divinaţie, de aflare a ursitei, în serile şi nopţile marilor sărbători (Crăciun, Anul Nou, Ajunul Bobotezei, Bobotează, Lăsatul Secului de Paşte, Paştele, Joimari, Ispasul, Sânzienele, Ovidenia, Sântandrei, Sânnicoară şi altele). Fetele se întâlneau la casa uneia dintre ele sau la gazda unde îşi ţineau de obicei şezătorile, încuiau uşile, astupau ferestrele şi, la lumina opaiţului sau a lumânării, în prezenţa oficiantei ceremoniei numită, local, în Moldova, Ursitoare, începeau vergelatul. După ce aşezau pe masă mai multe obiecte cu valoare simbolică şi matrimonială (cuţit, sare, piper, inel, piatră etc.) şi un număr corespunzător de vase (blide, oale, farfurii), Ursitoarea, femeia-gazdă care avea autoritate deplină asupra participantelor, invita o tânără să părăsească încăperea. În lipsa acesteia erau ascunse sub vase obiectele prorocitoare. Fata ridica unul din vase iar femeia îi citea ursita interpretând obiectul descoperit: cuţitul însemna bărbat aspru, cu limbă ascuţită ca tăişul cuţitului, care răneşte sufletul nevestei; sarea însemna bărbat plăcut, ca sarea în fiertură dacă nu întrece măsura; cărbunele de lemn însemna bărbat brunet, înalt şi sănătos dar care nu trebuie aprins pentru că se poate stinge numai cu lacrimile soţiei; pieptenele însemna bărbat dârz şi hotărât, dar bun la inimă; inelul însemna bărbat tânăr, frumos, subţire „tras printr-un inel”; piatra însemna fata rămasă nemăritată în casă… Ursita se mai poate afla cu ajutorul plumbului şi cerii de albine, topite la foc şi aruncate în apă rece, cu albuşul oului de găină scurs într-un pahar cu apă neîncepută, cu arderea pe vatră a perilor de porc, cu lumânările aprinse reflectate în apa fântânilor, cu turtiţe sărate date să le mănânce pisicile, prin numărarea pe întuneric a parilor de la gard şi însemnarea unuia dintre ei, scularea vitelor care dorm prin lovirea lor cu piciorul, ascultarea lătratului câinilor şi aflarea direcţiei de unde va veni ursitul.
Calendarele meteorologice În luna ianuarie bătrânii satelor apreciază, prin ingenioase mijloace, lunile anului bogate sau sărace în precipitaţii. Aceste prognoze meteorologice sunt numite calendare: din foi de ceapă, de pită, din coji de nucă, din cărbuni aprinşi. Pentru prevederea timpului pe perioade mai scurte (săptămână, zi şi chiar moment al zilei) se folosea un alt tip de calendar, al vietăţilor-oracol care îşi modifică comportamentul la schimbarea presiunii şi umidităţii atmosferice: porcul, şoarecele, albinele, cocoşul, furnicile.
Carul Mare Constelaţia Ursa Mare, cel mai cunoscut reper de orientare al agricultorilor şi crescătorilor de animale pe timpul nopţilor senine, este numită de români Carul Mare. Cele patru stele ale trapezului ar reprezenta roţile carului, iar cele trei stele aşezate în linie dreaptă, Proţapul, Oiştea sau Tânjaua.
Ziua planetei şi zeului Jupiter Joia, a patra zi a săptămânii dedicată de romani zeului şi planetei Jupiter, este, la români, o personificare benefică: „femeie sfântă”, „fecioară frumoasă care apără lumea de ploi mari şi de grindină”, o femeie sfântă şi binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea şi Miercurea etc. Joia ar locui printre nori, în ceruri sau în păduri netăiate şi păzite de fecioare de unde îşi manifestă puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. În Maramureş şi Bucovina erau interzise şezătorile, în schimb devenea slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice sprijină ipoteza că joia a funcţionat în spaţiul
carpato-danubiano-pontic ca sărbătoare a săptămânii, dedicată cultului şi odihnei, singură sau alături de duminică.
Ziua planetei şi zeului Venus Vinerea, ziua a cincea din săptămână, dedicată de romani zeiţei Venera şi planetei Venus, este una dintre cele mai cunoscute reprezentări mitice care apar în legendele, poveştile, credinţele şi basmele românilor. După duminică, vinerea este cea mai importantă zi a săptămânii. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, vinerea este „cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei”, „soră cu sfânta Duminică”, „o femeie bună”, „o bătrână schivnică”, „zgâriată şi sângerată pentru că lucrează femeile în ziua ei”… Ea este protectoarea femeilor căsătorite, pe care le ajută la naştere, căsătoreşte fetele, poartă de grijă animalelor sălbatice. Sf. Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru şi ar locui în munţi, în păduri, în pustiu, în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Era invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor şi holdelor, pentru sănătate şi respectată prin post sever. Mai multe zile de vineri de peste an sunt celebrate ca sărbători: Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvorul Tămăduirii, Vinerea Ciumei, altele formau cicluri de trei, nouă sau douăsprezece vineri cu diferite semnificaţii religioase şi interdicţii de muncă.
Circovii de Iarnă Miezul sau puterea iernii pastorale de şase luni, deschisă de Sâmedru la 26 octombrie şi închisă de Sângiorz la 23 aprilie, este marcat de o sărbătoare de trei zile (15-17 ianuarie) dedicată unor năprasnice divinităţi meteorologice numite Circovii de Iarnă. Aceştia ar fi răspunzători de manifestările violente ale naturii (viscole, vârtejuri, grindină, trăsnete etc.) şi de pagubele aduse de lupi şi de alte fiare sălbatice turmelor de vite. Împreună cu fraţii lor calendaristici, Circovii de Vară, sărbătoriţi la miezul verii pastorale (15-17 iulie), cu care împart simetric anul crescătorilor de animale în două anotimpuri, iarnă şi vară, provoacă diverse boli neuropsihice, numite Luatul sau Lovitul din Circovi. Deşi erau consideraţi forţe diavoleşti, oamenii îi cinsteau prin severe interdicţii de muncă pentru a le câştiga bunăvoinţa; în zilele lor nu se lucra lâna şi pieile de animal.
Sânpetrul lupilor În prima noapte a Circovilor de Iarnă (15-16 ianuarie) lupii s-ar strânge în haite la urlători, loc de trecere al lupilor, unde încep să cânte urlând, invocând o mare divinitate a lor, Sânpetrul de Iarnă, să vină pentru a le împărţi tainul, adică prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Acesta soseşte la miezul nopţii pe un cal alb şi împarte fiecărui lup prada: un miel, o oaie, o căprioară, un om etc. Nimic din ceea ce le-a promis stăpânul nu scapă de colţul lupului, dar nici de altă pradă nu se vor atinge. În folclorul pastoral apare şi motivul ciobanului curios care, dorind să vadă cum se desfăşoară întâlnirea lupilor cu Dumnezeul lor, a venit pe lumina zilei la urlătoare, locul unde se strâng lupii în nopţile de iarnă pentru a urla (a se ruga), a urcat şi s-a ascuns într-un brad înalt. După adunarea lupilor şi rugăciunea urlată (cântată), soseşte călare pe un cal alb Sânpetrul Lupilor. În linişte, acesta nominalizează şi împarte prada tuturor supuşilor. Dar, înainte de încheierea întâlnirii soseşte, şontâc-şontâc, un lup şchiop. Văzându-l, Sânpetrul Lupilor îi spune: „iar tu pentru că ai întârziat, să mănânci omul acela cocoţat în brad!”. Haita lupilor s-a împrăştiat aşa cum a venit. Povestea spune că nu a trecut anul şi curiosul cioban a fost mâncat de lupul cel şchiop.
Puţul cu Jgheab Puţul cu Jgheab este denumirea populară pentru două importante constelaţii de pe harta cerului: Pegasul şi Andromeda. Cele patru stele din trapezul Pegasului formează ghizdele puţului, iar stelele din Andromeda jgheabul.
Calendarul din foi de ceapă Aprecierea lunilor ploioase sau secetoase ale anului de către bătrânii satelor după acumularea picăturilor de apă în foile de ceapă special amenajate este numită „Calendar din foi de ceapă”. Tehnica ghicitului cuprinde următoarele operaţiuni: tăierea în două părţi egale a unei cepe mari; alegerea unui număr de 12 foi de ceapă (cupe); numirea (botezarea) foilor de ceapă cu numele lunilor anului; adăugarea sării pisate, în cantităţi egale, în foile de ceapă; aşezarea „lunilor” anului în rând, ca în calendar, pe o masă sau între ferestrele locuinţei; citirea lunilor ploioase sau secetoase ale anului după cantitatea de apă strânsă în cupele foilor de ceapă.
Crucea Crucea (Crucea Mică, Crucea Miezului Nopţii) este denumirea populară a constelaţiei Lebăda, reper important de orientare a ţăranului pe timp de noapte. La vederea ei pe cer, oamenii se rugau şi făceau semnul crucii.
Găinuşa Numele popular al Pleiadelor, grup de stele din constelaţia Taurului, este Găinuşa. Prin datele calendaristice ale apariţiei şi dispariţiei de pe firmament, prin orele de răsărit şi de asfinţit în nopţile senine, constelaţia a devenit un reper hotărâtor pentru aprecierea timpului nocturn şi sezonal, pentru planificarea unor activităţi economice. De pildă, în satele de agricultori, oamenii neştiutori de carte, dar cititori în stele, observau răsăritul şi poziţia pe cer a Găinuşei în nopţile de Sânziene, în Postul Sânpetrului şi la Duminica Mare, pentru aprecierea norocului şi a timpului favorabil pentru semănatul grâului de toamnă. Constelaţia este cunoscută şi sub alte denumiri: Cloşca cu Pui, Cloţa şi altele.
Deşteptătorul Steaua din constelaţia Taurului, la răsăritul căreia încep cocoşii a cânta pentru a trezi oamenii la muncă şi a alunga spiritele malefice cuibărite în timpul nopţii, este numită, în Vâlcea, Deşteptătorul.
Luceferii Cele mai strălucitoare stele şi planetele vizibile cu ochiul liber de pe Pământ (Venus, Marte) sunt cunoscute cu numele generic de Luceferi sau Nuceferi. Astfel, Luceafărul de Miazănoapte este denumirea populară a planetei Marte, Luceafărul de Seara este denumirea planetei Venus în momentul apariţiei pe firmament în timpul serii, Luceafărul de Ziuă este denumirea aceleiaşi planete la apariţia ei pe firmament înainte de ivirea Zorilor. Luceafărul de Seară se confundă, uneori, cu Steaua Ciobanului. Dintre stelele-luceferi mai cunoscute sunt Luceafărul cel Mare de Miezul nopţii sau Luceafărul cel Frumos, denumiri populare ale stelei Vega din Constelaţia Lira, Luceafărul Porcesc, stea din constelaţia Taurului, la răsăritul căreia încep a grohăi porcii, semn pentru gospodari că se apropie ivitul zorilor.
Constelaţia agrară Orion Orion este constelaţia de pe harta cerului, care oferă ţăranului variate repere pentru aprecierea şi măsurarea timpului nocturn. Stelele constelaţiei sunt grupate în diferite formaţii asemuite cu uneltele agricole (Rariţa, Plugul, Grebla, Secera) si meşteşugăreşti (Sfredelul, Spiţelnicul).
Povestea spânzului Se spune că floarea a cărei rădăcină vindecă vitele bolnave de „bubă”, de „însângerare”, numită spânz, a avut o mamă vitregă şi urâcioasă. Aceasta, dorind sa scape cât mai repede de el, l-a trezit din somn prin luna ianuarie spunându-i: — Scoală, spânzule, scoală, că toate florile s-au trezit, or fi si înflorit! De frică să nu fie cea din urmă plantă care înfloreşte, spânzul a răsărit în miezul iernii, cu neaua în cap. Dumnezeu, care le vede şi le ştie pe toate, i-a dai darul Lecuirii bolilor. De atunci se spune că rădăcina spânzului, plantă care răsare iarna, salvează de la moarte pe toţi bolnavii de „bubă”, dacă este scoasă din pământ vara, în marţea din săptămâna Rusaliilor, de un om în pielea goală.
Ziua astrului selenar Lunea, prima zi a săptămânii dedicată Lunii, este patronată de sfinţii Petru şi Pavel sau de arhanghelii Mihail şi Gavril. Ca personaj mitologic, Sf. Luni era invocată pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora născute în ziua de luni şi botezate Lunilă sau Lunaia. Pretutindeni, ziua de luni poartă noroc începerii activităţilor specifice industriei casnice, în special a acelora de durată, care nu puteau să fie încheiate într-o singură zi (ţesutul, cusutul sau brodatul iei sau cămăşii). Se interzicea, în schimb, negoţul, „datul pe datorie”, împrumutul, mersul la peţit şi înmormântarea morţilor. În schimb, lunea se considera un timp favorabil efectuării practicilor de medicină populară. Pentru sănătatea şi prosperitatea oamenilor şi turmelor de vite, în ziua de luni se ţinea post, uneori mai sever decât miercurea şi vinerea. Despre omul născut lunea se credea că este urât, dar sănătos şi foarte norocos în viaţă.
Luna Spre deosebire de Soare, care are în fiecare zi a anului aceeaşi înfăţişare, Luna este un astru capricios, supus, asemenea omului, temporalităţii şi morţii. Tragedia Lunii (apariţia şi, după ce a ajuns la împlinire – la Luna Plină –, dispariţia ei în decursul unei luni lunare) este şi tragedia omului al cărui început, naşterea, deschide perspectiva sfârşitului, momente biologice extreme, separate de miezul sau puterea vieţii. Soarele întinereşte şi îmbătrâneşte zilnic fără să „moară”; Luna se „naşte şi moare” cu fiecare evoluţie în jurul Pământului. După unele legende, „Luna e om; la început mititel ca şi copilul şi apoi îi tot cresc aripile împrejur până ce devin una şi e rotund. Apoi începe iar a îmbătrâni şi a se face tot mai mic, aripile i se taie, până rămâne ca degetul şi iar se naşte din nou”. Prin procesul de repetare pe care-l sugerează, luna a îndeplinit condiţia esenţială a oricărui orologiu. Într-adevăr, prin fazele sale diferite calitativ şi prin forma schimbătoare de la noapte la noapte, Luna sugerează un veritabil proces de numărare, fiind numită chiar „mama pluralului”. De altfel, noaptea a căpătat adevărata substanţă a timpului de la astrul lunar care creşte, descreşte şi dispare în limite constante de timp. Fără astrul lunar, bezna nocturnă nu ar fi apărut în mentalitatea celor vechi ca simbol al timpului măsurat, probabil, pe nopţi şi nu pe zile. O dovadă incontestabilă că în calendarul popular supravieţuiesc elemente specifice calendarelor lunare sunt cele aproximativ 20 sărbători nocturne şi priveghiuri: Crăciunul, Revelionul, Lăsatul Secului de Paşte, Paştele, Focul lui Sâmedru, Noaptea Strigoilor şi altele.
Legenda ghiocelului Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu culori frumoase. Când a făcut zăpada, i-a zis: — Pentru că tu umbli peste tot, să-ţi cauţi singură culoarea ce-ţi place. Zăpada s-a dus mai întâi la iarbă: — Dă-mi şi mie din culoarea ta verde atât de frumoasă! Iarba a refuzat-o. A rugat atunci trandafirul să-i dea culoarea roşie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una nu ascultă rugămintea zăpezii. Tristă şi amărâtă, aceasta ajunge în dreptul ghiocelului căruia îi spune şi lui necazul: — Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă şi-şi bat joc de mine! Înduioşat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus: — Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine. Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului. De atunci ea poartă veşmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoştinţă, zăpada îl lasă să-şi scoată căpşorul afară, de cum începe să se arate primăvara.
Ciobanul cu oile Numele popular al constelaţiei Lira, reper de orientare şi apreciere al păstorilor pe timpul nopţilor senine, este Ciobanul cu Oile. Ciobanul, personificat de steaua Vega, este urmat de turma oilor formată din patru stele. În momentul răsăritului constelaţiei pe timpul verii, ciobanii erau „dezlegaţi” să mănânce brânză în zilele de post. Constelaţia apare şi ca motiv ornamental pe ouăle încondeiate.
Filipii de Iarnă Filipii de Iarnă sunt divinităţi protectoare ale lupilor, cu număr variabil de la zonă la zonă, celebraţi de crescătorii de oi la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie. În calendarul popular ei indică sfârşitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor începută cu aproximativ 80 de zile în urmă, la Filipii de Toamnă.
Cei trei crai Trisfetitele este denumirea populară pentru cei trei mari ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, celebraţi în calendarul ortodox în ziua de 30 ianuarie. Lor le este dedicat grupul de stele din mijlocul constelaţiei Orion, numit şi Cei trei Crai, Craii de la Răsărit, Cingătoarea Regelui. În asociere cu alte stele din apropiere, Trisfetitele formează Rariţa (Plugul sau Grebla), Sfredelul Mare sau Spiţelnicul. Cele trei stele din constelaţia Orion sunt numite, în Mehedinţi, Toiegele.
Calendarul viticol Calendarul viticol este instrumentul de planificare a activităţilor viticole obţinut din suprapunerea sărbătorilor şi obiceiurilor peste momente semnificative ale ciclului vegetal al viţei de vie şi ale fermentării vinului în butoaie. Ciclul vegetal al viţei de vie, lung de aproximativ o jumătate de an, începe la sfârşitul
lunii ianuarie şi începutul lunii februarie şi este marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate ursului, viţei de vie şi pomilor fructiferi: Martinii de Iarnă, Arezanul Viilor, Târcolitul Viei, Ziua Ursului, Ziua Omizilor, Trif Nebunul şi altele. După aproximativ două luni de zile, în preajma echinocţiului de primăvară, se dezgroapă viţa de vie şi i se taie corzile. La Sântămărie (15 august) se angajează pândarii şi se „leagă” magic ciocul păsărilor pentru a nu prăda strugurii, la Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august) se gusta poama nouă, iar la Ziua Crucii sau Cârstovul Viilor (14 septembrie pe Stil vechi) se începea culesul strugurilor şi se băteau nucii plantaţi la vie. Ciclul fermentării şi limpezirii vinului în butoaie este viaţa ascunsă a viţei de vie, care continuă să trăiască şi „dincolo”, după uscatul şi căzutul frunzelor la încheierea ciclului său vegetal. Băutura fermentată, vinul, era considerat „licoarea tinereţii”, „apa vie” care alunga starea mohorâtă a omului şi realiza, prin beţiile rituale, legătura mistică între participanţii alaiurilor cu zeul trac Dionysos. Vinul este şi astăzi o băutură rituală consumată obligatoriu în nopţile de Revelion, Iordănitul Femeilor, Sântion, îngropatul Crăciunului, Măcinici.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII FEBRUARIE
Făurar
Denumirea populară a lunii Februarie, Faur, este legată de meşterii fauri, lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sau confecţionau fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului agrar. Pentru că are numai 28 de zile, 29 în anii bisecţi, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului. Timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de crapă pietrele. În cursul lunii Februarie se încheiau şezătorile şi, împreună cu acestea, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea sezonului agrar aducea în prim plan preocupările economice: îngrijirea atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat etc. Liniştea şi odihna în sat erau aduse de reprezentările mitice hipomorfe – Caii lui Sântoader – feciori voinici şi frumoşi dar cu coadă de cal în pantaloni şi cu copite de cal în opinci, care intrau în şezătoare, luau fetele la joc, zburau cu ele în înaltul cerului, de unde le-ar lăsa să cadă şi altele.
Trif Trif este o reprezentare mitică a calendarului popular, patron al omizilor, lăcustelor, viermilor şi gândacilor. Pentru a le proteja holdele de stricăciunile provocate de insecte, acesta era sărbătorit, prin diferite interdicţii de muncă, în ziua de 1 februarie. De altfel, în Muscel el se numea şi Trifonul Viermilor. Activitatea practică obişnuită din această zi era sfinţirea apelor şi apoi stropirea pomilor (Bucovina, Moldova, Muntenia, Banat). În alte zone etnografice el se numeşte Trif Nebunul, pentru că ar fi fost un om necuviincios care ar fi speriato pe Maica Domnului în timp ce mergea, după 40 de zile de la naşterea Pruncului Iisus Hristos, pentru moliftă la biserică (Bucovina, Moldova).
Arezanul viilor Cu o zi înainte de Ziua Ursului (Stretenia), în unele aşezări din sudul României se desfăşoară un ceremonial bahic, de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. În dimineaţa zilei de 1 februarie, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă de vie, de obicei în săniile trase de cai. Înainte de plecarea din sat se striga: „Hai să mergem la Gurbanu!”. Ajunşi în câmp, fiecare proprietar îşi tăia, de la viţa sa, câteva corzi cu care se încingea peste piept şi îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo se mânca, se bea, se juca în jurul flăcărilor, se sărea peste foc, se stropea vin peste jărăgaiul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat cu făclii aprinse în mână şi continuau petrecerea pe grupe de familii. Este posibil ca în vechime să se fi jertfit o oaie sau un berbec, aşa cum indică numele turcesc al obiceiului, Gurban: sacrificiul unui animal întreg şi împărţirea lui participanţilor.
Ziua Ursului Stretenia sau Ziua Ursului este o sărbătoare cu dată fixă (2 februarie) care deschide Anul viticol şi pomicol. Ziua Ursului ocupă, în Calendarul popular, ziua de mijloc a Filipilor de Iarnă (în Muntenia, Oltenia) sau a Martinilor de Iarnă (în Banat). În Calendarul creştin ortodox, la această dată se prăznuieşte Întâmpinarea Mântuitorului Iisus Hristos. Ursului, dovadă a caracterului său divin, nu i se spune acum pe nume – urs – iar prin locurile lui obişnuite de trecere i se lăsa, de obicei, o pulpă de viţel. Dacă, totuşi, trebuia să i se pronunţe numele, i se zicea, cu respect, ăl Bătrân, Moş Martin, Moş. Conform tradiţiei, Ursul ar ieşi în ziua lui din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu şi bea o gură de apă şi-şi vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare şi-şi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile. În credinţele, basmele şi legendele populare, ursul apare ca o fiinţă foarte ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost; dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; dacă găseşte punte peste râu, o strică; dacă n-o găseşte, dărâmă un copac şi pune punte, etc. Oamenii au asociat comportamentul ursului, real sau imaginar prezentat de folclorul românesc, cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, aşa cum Baba Dochia este răspunzătoare de zilele schimbătoare de la începutul lunii martie. La Stretenie sau Ziua Ursului timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei de vie şi pomilor fructiferi. Oamenii satelor, necunoscând sensul cuvântului Stretenie (care este traducerea slavonă a sărbătorii creştine Întâmpinarea Domnului), au botezat cu acest nume o divinitate meteorologică a cărei fire contradictorie se reflectă în schimbările climatice ce le hotărăşte de ziua ei: dacă este iarnă grea, aduce primăvara şi căldura; dacă este timp frumos şi primăvăratic, întoarce iarna şi frigul etc. (Bucovina, Moldova).
Martinii de iarnă Primele trei zile ale lunii Februarie sunt dedicate unor ciudate divinităţi preistorice, numite Martinii de Iarnă, patroni ai urşilor. Cea mai puternică şi mai periculoasă dintre ele, Martinul cel Mare, este sărbătorită în ziua de 2 februarie. Pentru protecţia vitelor de fiarele pădurii, ei erau respectaţi, mai ales în mediile pastorale din Banat, prin interdicţii de muncă. Filipii de Toamnă şi Martinii de Iarnă formează o pereche simetrică de sărbători, despărţiţi de Crăciun prin acelaşi număr de zile, 40.
Povestea ursului Odată, ieşind Dumnezeu la plimbare şi întâlnind un urs în cale, l-a întrebat: — Ursule, de când te-am făcut eu pe tine, ai mâncat vreodată miere? Ursul, dând din umeri, i-a răspuns că nu ştie ce e mierea şi nici n-ar vrea să mănânce aşa ceva. Supărat, Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Petre să-l ia de urechi şi să-l bage puţin cu nasul într-un stup cu miere. Sfântul Petre l-a apucat pe urs de urechi să-l ducă la un stup. Ursul s-a opus şi, tot trăgându-se înapoi, i s-au rupt urechile. Sfântul Petru l-a apucat atunci de gât, l-a târât până la stup şi l-a vârât cu botul în miere. Văzând că e bună, ursul a început s-o mănânce cu lăcomie, fără a mai lăsa şi albinelor. Când a văzut atâta lăcomie, Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Petre să-l alunge de la stup. Dar ursul nu s-a dezlipit de mierea dulce a stupului. Pentru a-l îndepărta, Sfântul l-a apucat de coadă şi, tot trăgând cu putere, a rămas cu ea în mână. De atunci a rămas ursul fără coadă şi cu urechile scurte.
Năvalnicul Năvalnic a fost numele unui flăcău frumos căzut din cer. Fetele, cum îl vedeau, se prăpădeau după dânsul şişi făceau seama. Dacă intra undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele cele frumoase şi toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea. Umblau femeile buimace, bete, nu altceva! Băietanul cel frumos ajunse într-o pădure. Maica Domnului, având a trece prin locurile acelea pline de copaci şi de buruieni fel de fel, îşi încurcă şi ea drumul din pricina lui şi, ori încotro s-ar fi întors, tot degeaba; trei zile şi trei nopţi a trebuit să rătăcească Prea-Sfânta, până ce, într-o bună dimineaţă, drept în zori, se întâlneşte în întunericul pădurii c-o babă îmbrăcată în cămaşă albă, umblând după buruieni de leac, fiind şi ea rătăcită de holteiul fermecător. — Pe cine cauţi bătrână a lui Dumnezeu, în zorii dimineţii? — Hei! Pe Năvalnic-voinicul, cel ce urseşte fetele, răspunse baba, şi am să-i fac de urât, să nu mai încurce cărările oamenilor! Năvalnic, care pândea într-un tufiş, a şi ieşit la lumină, gata să ia viaţa bătrânei şi Maicii-Prea-Curate. Dar aceasta, cunoscându-l, îndată l-a blagoslovit: — Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi! Precum a şi rămas: buruiană de dragoste, pentru leac. Căci şi acum el creşte în păduri, pe vetre anume, ştiute de babe făcătoare de dragoste. De Sfânta Maria-Mare, merg în zorii zilei câte o babă însoţită de fete şi flăcăi care chiuie: „uiu! iu, iu, iu!” Supărat nu se cade să meargă cineva la pâdure după Năvalnic: el cere veselie şi voie bună. Tinerii duc în mână zahăr, iar baba îmbrăcată în curată şi frumoasă cămeşă albă zice: „cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la mine în casă !” Mai tare şi mai cu foc se chiuie când tinerii dau cu ochii de buruiana dragostei, de năzdrăvanul şi frumosul Năvalnic.
Povestea lui Februarie A fost odată un moş pe care îl chema Anul. Avea 12 feciori numiţi cum se cheamă pe la noi lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi aşa mai departe. Altă avere nu avea decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via, ca tot omul, şi vinul ce le-au ieşit îl pun tot într-un singur butoi. După ce au pus vinul în butoi, s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu tibişirul câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus canaua (robinetul) lui. Oameni cuminţi. Februar, fiind cel mai mic, şi-a pus canaua jos de tot, aproape de doagă; aşa era pe vremuri, cel mai mic la urmă. Fiecare din fraţi dorea să aibă ultimul vin nebăut în butoi, ca să facă în necaz celorlalţi că nu au fost economi, cum e omul nostru, care mai de care mai moţat. Februar, fire mai altfel decât ceilalţi fraţi, a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea; trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: — Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face.
Îi vine poftă lui Ianuar să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cana, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau; numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare – aci cald, aci viscol, aci frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.
Ucigă-l Toaca Văcarul este personificarea unui astru care paşte boii (stelele) din constelaţia Carul Mare sau Ursa Mare (Buzău). În alte zone etnografice, Văcarul este numit fie Cărăuşul, care merge pe lângă car şi ar îndemna boii înjugaţi cu biciul, fie Ucigă-l Toaca, care ar mânca boii înjugaţi (Neamţ).
Cornul Caprei Numele popular al constelaţiei Capricornul, în sudul şi estul României (Muntenia, Oltenia, Moldova), este Cornul Caprei. Tunetul auzit pe timpul verii din direcţia în care este văzută noaptea pe cer Cornul Caprei este semn sigur că va veni ploaia.
Fata mare din horă Hora este denumirea populară a Coroanei Boreale. Steaua geamănă ar fi Fata Mare din Horă, stelele mici – dansatorii prinşi în horă, iar steaua din mijlocul cercului – Lăutarul (Ialomiţa, Prahova, Botoşani).
Haralambie, patron al ciumei Haralambie, sfântul mucenic prăznuit de Biserica ortodoxă în ziua de 10 februarie, este apărător împotriva bolilor. El ar ţine bolile legate în lanţ, în special ciuma, pentru a le slobozi când oamenii îi nesocotesc ziua. Ca personaj profan, Haralambie ar fi fost păstor, motiv pentru care a fost ales patron al animalelor domestice. El apără oamenii şi vitele de îmbolnăvire, dar şi de fiarele pădurii. Pentru a-i câştiga bunăvoinţa, se efectuau, de la zonă la zonă, diferite obiceiuri: se ajuna, se împărţeau pomeni, se stropeau vitele şi pomii fructiferi cu agheasmă, se făceau farmece şi vrăji, erau interzise activităţile casnice legate de prelucrarea lânii şi pieilor de animale etc. (Bucovina, Maramureş, Moldova, Muntenia).
Vlasie În calendarul popular, sfântul mucenic Vlasie, celebrat în ziua de 11 februarie, este protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. Începând cu ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Sărbătoarea este respectată de către agricultori pentru a preveni stricăciunile aduse recoltelor de păsările pădurii şi de către femeile gravide pentru a naşte copii sănătoşi (Bucovina, Moldova).
Zorilă Steaua Sirius din constelaţia Câinele Mare, singurul astru nocturn vizibil cu ochiul liber după ivirea zorilor, este numită de popor Zorilă. Vara, în timpul muncilor agricole, lumina lui Zorilă se îngână cu lumina zorilor de zi (Muntenia, Moldova).
Faptul zilei Faptul zilei este un moment pentru aprecierea timpului matinal, sinonim cu dis-de-dimineaţă şi dimineaţă. Faptul zilei are durata timpului scurs între Răsărit şi Prânzul Mic, când urcă o suliţă pe cer.
Amiaza Momentul culminaţiei superioare a Soarelui este numit de români amiaza, termen cu o sinonimie zonală (nămiaza, prânz bun, la cruce, crucea-amiezii, în răscruce, în răscrucea cerului). Amiaza este miezul zilei şi corespunde cu aproximativ ora 12. Conform tradiţiei populare, la amiază soarele isprăveşte urcuşul, se odihneşte o clipă, mănâncă un colac sau o prescură, bea un pahar de vin şi începe coborâşul. Asemănător Soarelui, truditorul ogorului trebuie să întrerupă şi el lucrul ca să mănânce. La toacă
Momentul diurn marcat de apropierea Soarelui de linia orizontului este numit La toacă pentru că atunci se bate toaca la biserică pentru a vesti sărbătoarea din a doua zi. La auzul toacei, ţăranul făcea semnul crucii şi înceta aratul sau săpatul pământului pentru a se odihni.
Ziua planetei şi zeului Mercur Miercurea, ziua a treia a săptămânii dedicată de romani zeului şi planetei Mercur, este, în Panteonul carpatic, o personificare a zilei ce-i poartă numele, o sfântă mai puţin importantă ca duminica şi vinerea, dar mai însemnată decât lunea, marţea, joia şi sâmbăta. În credinţele şi folclorul românesc apare ca o sfântă bătrână (Neamţ), slabă şi necăjită (Iaşi), îmbrăcată în alb (Vaslui) sau, dimpotrivă, dezbrăcată şi despletită (Suceava). Locuinţa ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoşani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoşani) sau în palate mari (Neamţ). Se preocupă de hrana animalelor sălbatice, iar când apare în vis vindecă bolnavii (Vaslui). Animalele născute în ziua de miercuri se numeau Miercan, Miercana. În ziua de Sf. Miercuri nu se făceau nunţi, nu se mergea în peţit, erau interzise petrecerile şi distracţiile.
Ziua rituală Ziua rituală, reminiscenţă a vechiului calendar lunar, este egală cu perioada de timp scursă între două apusuri consecutive ale Soarelui. Întrucât între apusul Soarelui la solstiţiul de iarnă şi la solstiţiul de vară e o diferenţă de aproximativ cinci ore, ziua în calendarul popular începe, spre deosebire de ziua oficială şi de ziua civilă, la ore diferite. Cele mai importante sărbători româneşti sunt prefaţate de ajunuri şi au, ca urmare, acelaşi început ritual, apusul Soarelui.
Săptămâna Unitatea de măsurat timpul, egală cu numărul nopţilor scurse între două faze consecutive ale astrului lunar şi aproximativ echivalentă cu un pătrar lunar, se numeşte săptămână. Străvechile calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a Lunii Noi în aproximativ acelaşi loc unde apunea Soarele, şi pe săptămâni de 7 zile. Într-un an solar de 365 de zile sunt 13 luni lunare sau lunaţii şi 52 de săptămâni sau faze lunare. Zilele săptămânii poartă numele aştrilor vizibili cu ochiul liber de pe Pământ: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn. Local, săptămânile dedicate unor năprasnice reprezentări mitice (Caii lui Sântoader, Filipii, Rusaliile) au 8 zile iar cei mai importanţi colaci rituali, sacrificaţi la Măcinici, redau cifra opt. Multă vreme romanii nu au cunoscut săptămâna de 7 zile. Ei aveau un ciclu de 8 zile numit nundinae, iar zilele erau notate cu litere de la A la H. De menţionat că în calendarul de la Sarmizegetusa Regia sunt frecvente grupările de 8 stâlpi, presupusa săptămână a dacilor. Orice sfârşit de perioadă calendaristică (zi, săptămână, lună, anotimp, an) avea un caracter nefast. Ritualul sfârşitului şi începutului de săptămână cuprinde 3 zile: sâmbăta, al cărei caracter nefast era evidenţiat de „cele 3 ceasuri rele”, duminica, care celebra victoria binelui asupra forţelor malefice acumulate în săptămâna anterioară, şi lunea, care marca începutul săptămânii sub auspiciile cele mai favorabile activităţilor umane. Treptat, timpul născut duminica se împlineşte joia, după care îmbătrâneşte, condiţie obligatorie pentru renaşterea lui săptămânală. O dată cu răspândirea creştinismului, prima zi a săptămânii, duminica romană, a devenit „ziua Domnului”, realitate păstrată de întreaga cronologie medievală. Cel care a fixat duminica (dies domini, dominica) început de săptămână a fost Constantin cel Mare, în anul 321 d.H. La români şi la celelalte popoare sud-est europene săptămâna începea, ca şi astăzi, lunea.
Noaptea Noaptea este timpul scurs între lăsatul serii şi ivirea zorilor; până la Miezul Nopţii e populată de forţele malefice (Iele, Strigoi, Moroi, Rusalii, Vâlve, Muma Pădurii etc.) şi apoi, până la ziuă, forţele benefice. Orele nopţii sunt marcate de poziţia pe firmament a diferiţilor aştri, iar pe timp noros de primul, al doilea şi al treilea cântat al cocoşilor. Noaptea este timpul nefast activităţilor productive, dar foarte favorabil pentru odihnă şi practici magice (aflarea ursitei, vrăjile „de făcut”, culegerea mătrăgunei, descoperirea comorilor, destrigoirea morţilor în cimitire, citirea în stele şi altele).
Luna nouă
Prima fază a Lunii, când este invizibilă cu ochiul liber, este numită de români Lună Nouă, Luna Tânără, Luna în Două Coarne şi Crai Nou. Prin continuarea revoluţiei sinodice sau Lunaţiei, apare, în direcţia unde apune Soarele, o mică zonă a emisferei lunare luminată ca o seceră subţire care creşte, noapte de noapte, până la faza de Lună Plină. În calendarul lunar, mai vechi decât calendarul solar, zilele se numărau pe nopţi, începând cu apariţia pe cer a Lunii Noi. Dintre reminiscenţele lunare ale calendarului popular cea mai interesantă pare a fi numele de Duminică Tânără dat primei duminici cu Luna Nouă sau care urmează după Luna Nouă. Într-un an solar sunt 13 lunaţii şi, ca urmare, 13 Duminici Tinere. Acum se semănau plantele care cresc şi rodesc „în sus”, la suprafaţa solului (secara, grâul, porumbul), se efectuau vrăji şi descântece, se invoca astrul nocturn, prin formule recitative, solicitându-i pâine, sănătate, nevastă:
„Crai Nou, Crai Nou, Lună Nouă, Lună Nouă, Sănătos m-ai găsit, Taie pâinea-n două: Sănătos să mă laşi! Ţie jumătate, Fără nevastă m-ai găsit, Mie sănătate!” Cu nevastă să mă laşi!”
Prânzul mic Reperul pentru aprecierea timpului diurn care indică, pe timpul verii, orele 8-9, este numit de ţărani prânzul mic (prânzişor, prânzuţ). La prânzul mic soarele urcă trei suliţe pe cer, ceea ce reprezintă a treia parte din urcuş.
Anotimpurile agrare Vechiul calendar agrar împarte anul în două sezoane: vară şi iarnă. Vara începe la echinocţiul de primăvară (Măcinici în calendarul iulian sau Ziua Cucului în calendarul gregorian), are miezul la solstiţiul de vară (Sfinţii Mărunţi în calendarul iulian sau Drăgaica, Sânzienele în calendarul gregorian) şi se încheie la echinocţiul de toamnă (Ziua Crucii sau Cârstovul Viilor). Iarna, anotimpul agrar steril, debutează la echinocţiul de toamnă, are miezul la solstiţiul de iarnă (Sânnicoară în calendarul iulian, Crăciunul în calendarul gregorian) şi se încheie la echinocţiul de primăvară, de unde începe un nou ciclu agrar.
Anotimpurile pastorale Calendarul pastoral este format numai din două anotimpuri: vară şi iarnă. Vara pastorală debuta, împreună cu Anul Nou pastoral, la aproximativ o lună după echinocţiul de primăvară, la Sângiorz (23 aprilie), atingea miezul verii la Circovii de Vară şi Sântilie (20 iulie) şi se încheia la o lună după echinocţiul de toamnă, la Vinerea Mare sau Sâmedru (26 octombrie). Iarna pastorală începea la Vinerea Mare sau Sâmedru, miezul iernii era marcat la o lună după solstiţiul de iarnă, la Circovii de Iarnă, şi se încheia la o lună după echinocţiul de primăvară la Sângiorz.
Dragobete Zeul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, este Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Local, este numit Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, transformat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Dragobetele a fost sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 şi 28 februarie sau la 1 şi 25 martie. În ziua de Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neînsoţite la Dragobete rămân stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemenea păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an: „O femeie, numai mâna s-o pună pe un bărbat străin şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”. Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii adunaţi în cete ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelul şi brânduşa de primăvară. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau la anumite sărbători de peste an. Se spunea că cel care lucrează de Dragobete va ciricăi, precum păsările, toată viaţa.
Desfăşurarea ceremoniilor şi actelor rituale este atestată de spusele oamenilor în vârstă şi de unele zicale precum „Dragobetele sărută fetele” (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).
Soarele În creaţiile populare soarele este personificat; el se trezeşte dimineaţa şi se odihneşte noaptea, are trăsături fizice şi calităţi umane… „Soarele, dimineaţa, când se scoală, e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume, până seara capătă o barbă albă, până la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil” „Soarele e om. Acolo, în mare, are soţie. Soarele e cu aripi de foc. Aripile lui sunt aşa rotunde că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc este om cu cruce în spate” „Soarele e flăcău, e curat şi neumblat în păcate; pe dânsul tare l-a vrut Luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea. Atunci Soarele i-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul”. Înclinaţia erotică a Soarelui, relaţia incestuoasă cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente în legendele, basmele şi baladele româneşti. Uneori, Soarele e bărbat însurat cu Luna, pe care o întâlneşte numai în zilele când se primeneşte şi nu apare pe cer; alteori, Soarele şi Luna sunt fraţi, iar din căsătoria lor incestuoasă au rezultat stelele. De cele mai multe ori incestul astral este însă evitat. În frumoasa baladă românească Soarele şi Luna, feciorul nepământean, Soarele, drumeţind prin Rai şi Iad, cunoaşte foarte bine urmările nefaste ale incestului. Cu toate acestea, el nu renunţă la căsătoria cu sora sa. Precum eroul din basme, împlineşte toate dorinţele Ilenei Cosânzene: pod de aramă peste Marea Neagră, o mănăstire dincolo de pod şi o scară de fier până la cer. Neînduplecat de cuvintele Ilenei Cosânzene:
„Frate, frăţioare, Puternice soare, Spune mie: Oare Cine-a cunoscut, Cine-a mai văzut, Cine-a auzit Cine-a pomenit, Să ia soră pe frate Şi frate pe soră?”
porneşte hotărât spre cununie. Incestul şi urmările lui sunt împiedicate însă de virtuala nevastă care sare în apă de pe pod şi se preschimbă într-o „mreană de mare cu solzi de zare”. Ulterior, ea este numită Lună de Moş Adam şi este aşezată pentru totdeauna pe bolta cerului, în aşa fel încât să nu mai fie zărită şi întâlnită de fratele păcătos. În cele mai multe variante ale baladei, căsătoria incestuoasă dintre Soare şi Lună este oprită de intervenţia lui Dumnezeu: „Fără să ştie de înrudirea lor, au vrut să se însoare, dar Dumnezeu i-a azvârlit pe fiecare în altă parte şi ei se caută şi acum cu dor, dar nu se pot întâlni”. „Soarele a cerut Luna în căsătorie de la Dumnezeu. Acesta i-a promis-o, cu condiţia să o prindă. Ca să nu se întâmple o astfel de nelegiuire, a pus pe unul să fugă ziua şi pe altul noaptea. Iar pentru ca Luna să nu vadă frumuseţea fratelui ei şi să se îndrăgostească, a orbit-o”. „Nouă ani a umblat Soarele după însurătoare şi tot nu şi-a găsit după potrivă. Atunci, a zis către Lună: eu o să te iau pe tine de nevastă! Dar ea se puse pe fugă şi, când el era la răsărit, ea era la apus şi invers. Şi fraţii de atunci nu s-au mai putut întâlni”.
Răsăritul şi apusul Hotarele scurgerii diurne a timpului sunt marcate de răsărit, când Soarele se ridică deasupra liniei orizontului, indicând începutul zilei de muncă, şi de apus, când Soarele coboară sub orizontului, moment numit, zonal, asfinţit, scăpătatul soarelui.
Calea rătăciţilor Constelaţiile Ophiucus şi Şarpele sunt cunoscute de popor cu numele de Calea Rătăciţilor. Pe acest drum, care şerpuieşte în toate direcţiile pe cer, ar călători sufletele neliniştite ale morţilor în aşteptarea Judecăţii de Apoi (Neamţ).
Lună plină Luna Plină sau Luna Veche este faza lunară care separă primul pătrar de al doilea pătrar, când astrul selenar apare în întregime luminat. Luna Plină este miezul lunii lunare, care se naşte la Lună Nouă, creşte şi se împlineşte după 14,76 zile şi apoi scade şi dispare de pe firmament, după alte 14,76 zile, la Luna Nouă. Se considera un timp favorabil pentru semănatul plantelor care cresc şi rodesc pe pământ (ceapa, usturoiul, ridichea şi alte zarzavaturi), dar şi pentru unele plante care fructifică la suprafaţă (cânepa, inul, grâul de toamnă), pentru vopsirea lânii cu vopsele vegetale, tăiera din pădure a lemnelor de construcţie etc. Începând cu Sinodul de la Niceea (325 d.Hr.), creştinii calculează data mobilă a Paştelui în raport cu eehinocţiul de primăvară şi faza Lunii Pline.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII MARTIE
Mărţişor Prima lună a calendarului roman cu început de an la 1 martie şi a treia în calendarele iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie este dedicată lui Mars, zeul războiului. Denumirile zonale ale lunii (Mart, Mărţişor, Marţiu) păstrează rădăcina lingvistică a cuvântului originar sau exprimă trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi încolţirea seminţei semănate (Germinar, Germinariu). În luna mai se începe aratul şi semănatul, se curăţă livezile şi grădinile, se scot stupii de la iernat şi se „retează” fagurii de miere utilizaţi ca leac în medicina populară,… Sărbătorile cu dată fixă şi cu dată mobilă, în special Măcinicii sau Sfinţii, alcătuiesc un străvechi început de an agrar, ca obiceiuri de mare vechime şi frumuseţe.
Dochia După nume, Dochia este un personaj creştin, Sfânta Eudochia samariteana care s-a născut în cetatea Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. A fost un personaj real, o femeie frumoasa şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea agonisită la săraci, se retrage la o mănăstire unde a făcut numeroase minuni. Biserica o sanctifică, o trece printre sfinţi, Sfânta sau Mucenica Eudochia, şi îi rezervă în calendar ziua de 1 martie. Întrucât slujitorii cultului creştin i-au suprapus ziua de celebrare peste Anul Nou agrar, când moare şi renaşte simbolic divinitatea adorată, oamenii i-au adoptat numele dar i-au pus în spate trăsăturile divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii. Astfel, Dochia, personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, devine, în spaţiul carpato danubiano pontic, o divinitate agrară, bine evidenţiat de sensul grecesc al numelui ei, Binevoitoarea. Legendele Dochiei ne introduc în lumea satului românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, atât de bine reprezentate de cântecul epic, sunt ingenios valorificate pentru redarea metaforică a opoziţiei dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate. Baba Dochia, personificare a Anului Vechi, vrea să-şi urce oile la păşunea montană în plină iarnă, sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora, deci soţia lui Dragobete, în pădure să-i aducă fragi copţi. Nevasta, ajutată de Dumnezeu, travestit în moş, găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică. În alte variante, Dochia cere nurorii sale să meargă la râu, în luna februarie, să spele lâna neagră a oilor până o va face albă şi lâna albă până o va face neagră. Văzând fragii copţi, aduşi de noră, Dochia crede că a venit vara şi începe pregătirea turmei de oi, în alte variante de capre, pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalţi ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitoare. Îşi pune totuşi nouă cojoace în spate (în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece), şi porneşte urcuşul însoţită uneori de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcuşul, porneşte o ploaie mocănească ce nu a încetat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă rând pe rând, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă. În alte legende Dochia îşi dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre păşune ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului. În ziua a noua sau a douăsprezecea (reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni), Dochia moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stane de piatră, substanţa primordială vieţii pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe ţinuturi carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic şi altele. Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe Dochia, îngheţând-o de vie. Dar, moartea Babei Dochia la 9 martie, Măcinicii, în ziua echinocţiului de primăvară (stil vechi) înseamnă renaşterea ei, a pruncului Dochia. Peste trei luni, la solstiţiul de vară, când lanurile de grâu sunt în pârg, devine zeiţă fecioară, numită Sânziana în Transilvania, Banat, Bucovina şi Drăgaica în Muntenia, Dobrogea, Moldova. Peste alte trei, la echinocţiul de toamnă, zeiţă mumă, Maica Precesta, şi, în sfârşit, spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară zeiţă babă. De-a lungul veacului ei divin de 365 de zile, natura, mediul înconjurător se întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare. Divinităţile feminine ale Panteonului românesc se grupează, în raport de metamorfozele Marii Zeiţe neolitice, uzurpată de Dochia, în trei generaţii de zeiţe fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele etc), între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, zeiţe mumă (Maica Precesta, Maica
Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma Dracului etc), după solstiţiul de vară şi zeiţe bătrâne (Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia), în preajma solstiţiului de iarnă şi a echinocţiului de primăvară.
Mărţişorul Mărţişorul e funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara, făcută cadou la 1 martie, Ziua Dochiei şi străvechi început de An Agrar. Mărţişorul, generalizat astăzi la sate şi oraşe, este confecţionat din două fire colorate alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor care îl poartă agăţat în piept una sau mai multe zile. La sfârşitul secolului al XlX-lea Mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi, fără deosebire, de la părinţi în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agăţa o monedă metalică de argint şi, uneori, de aur, se purta legat la mână, uneori prins în piept sau la gât. El era scos, în raport de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzăr, cireş etc.) şi agăţat pe ramurile înflorite. Se credea că purtătorii Mărţişorului nu vor fi pârliţi de Soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. După unele povestiri, Mărţişorul se confecţiona din două fire răsucite de lână colorată, albă şi neagră sau albă şi albastră, şi făcut cadou în ziua din luna martie, perioadă a echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau Mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie. Sărbătorile cu ajun şi calculul timpului în raport cu o anumită fază a Lunii sunt caracteristice calendarelor lunare care au precedat, atât la daci cât şi la romani, actualele calendare solar-lunare. Obiceiul Mărţişorului este o secvenţă a unui scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului primăvara, la moartea şi naşterea simbolică a Dochiei. După unele tradiţii, firul Mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. Întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, zeiţă maternă, lunară şi echinocţială, se poate afirma cu certitudine autohtonia şi vechimea multimilenară a obiceiului. De la români şi aromâni obiceiul Mărţişorului a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români şi aromâni. În unele zone etnofolclorice (Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei, sudul Dobrogei) luna echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou Agrar se numeşte Mărţişor.
Pusul babelor Repartizarea celor 9 sau 12 zile „cosmogonice” ale Babei Dochia (1-9 sau 1-12 martie) pe persoanele de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul Similia similibus, cum le va fi firea de-a lungul anului este cunoscută sub numele de Pusul Babelor. Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea şi sufletul persoanei se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă: însorită sau întunecoasă, frumoasă sau urâtă (Muntenia).
Casa cu ogradă Numele popular al Coroanei Boreale este Casa cu Ogradă. Steaua geamănă a constelaţiei reprezintă casa iar stelele din jur gardul ogrăzii (Neamţ, Dorohoi).
Moşii de Iarnă Ziua de sâmbătă care precede Lăsatul Secului de Brânză sau Lăsatul Secului de Carne, dedicată morţilor, moşilor şi strămoşilor, se numeşte Moşii de Iarnă. Împreună cu Moşii de Sâmedru formează Moşii cei Mari de peste an. La Moşii de Iarnă se împart alimente (plăcinte, produse lactate, piftii) şi, uneori, vase umplute cu mâncare gătită sau cu apă.
Lăsatul de clisă Lăsatul de Clisă este o sărbătoare nocturnă, sinonimă cu Lăsatul Secului de Carne, când se întrerupea, pe perioada Postului de Paşte, mâncatul clisei (slăninii), aliment de bază în satul tradiţional (Apuseni).
Buruiana lui Marţ Urzica (Urtica dioica L.), prima plantă comestibilă a primăverii culeasă de om direct din natura, este dedicată zeului Marte. Ea reprezenta un aliment fortifiant pentru persoanele slăbite şi subnutrite pe timpul iernii, de unde şi zicala: „Urzica se dă în gura foamei!”. Dar, urzica este un apreciat leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal, iar din fibrele ei textile, foarte rezistente, se confecţionau sacii. Prin calităţile sale deosebite (prezenţa perilor urticanţi, rezistenţa la frig şi apariţia ei concomitent cu topirea zăpezii, valoarea practică şi terapeutică), urzica a fost asemuită cu iutele şi puternicul zeu Marte. Urzica este o plantă sacră mâncată obligatoriu în anumite zile sau perioade ale primăverii: Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui şi altele. Pentru a fi iuţi şi sănătoşi de-a lungul anului, tinerii se sorcoveau cu frunze ce urzicau în zilele de Sângiorz, Paşte, Arminden. La fel proceda şi feciorul îmbrăcat în crenguţe verzi, reprezentând zeul vegetaţiei în ziua lui de celebrare, de 23 aprilie, care sorcovea cu un smoc de urzici prinse în vârful unei prăjini pe cei adunaţi în jurul său. Local, în Bucovina, prima mâncare a urzicilor era însoţită de o formulă magică: „Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz şi iapa copil!”.
Zilele Babei Ciclu de 9 sau de 12 zile, corespunzător cu zilele de urcuş ale Babei Dochia cu oile la munte, dedicat morţii şi renaşterii sezoniere a zeiţei agrare şi a timpului calendaristic în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile şi practicile magice de înnoire a timpului se concentrează, în prima zi a ciclului, 1 martie, numită zonal Dochia, Marta, Mărţişor, Dragobete şi în ultima zi, la moartea Dochiei, 9 martie, numită Moşi, Măcinici, 40 de Sfinţi.
Focurile de măcinici Incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale, în dimineaţa zilei de Măcinici (9 martie), echinocţiul de primăvară pe stilul vechi. Prin Banat copiii scormoneau şi băteau cu „botele” (beţele) în foc iar mamele lor împrăştiau cenuşa rămasă după stingerea jarului în jurul caselor şi adăposturilor de animale şi păsări. Focurile de Măcinici aveau funcţii polivalente: purificatoare (curăţirea spaţiului de forţele malefice în ultima zi a anului vechi şi în prima zi a Anului Nou); profilactică (preîntâmpinarea neplăcerilor aduse oamenilor de şerpi şi de insecte pe timpul verii); fertilizatoare a grădinilor, livezilor şi viilor prin împrăştierea cenuşii pe pământ. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi), este de presupus că principala funcţie rito-magică a focurilor de Măcinici a fost sprijinirea Soarelui să depăşească momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric (Banat, Crişana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei).
Măcinici 9 Martie pe stil vechi, zi numită în calendarul popular Măcinici sau Mucenici, este începutul Anului Agrar celebrat la echinocţiul de primăvară, la hotarul dintre iarnă şi vară, dintre zilele aprige ale Dochiei şi zilele călduroase ale Moşilor. În ziua de Măcinici s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, aceasta moare şi se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar pentru dreapta lor credinţă. Obiceiurile din ziua de 9 martie formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi); beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; deschiderea lor mormintelor şi porţilor Raiului pentru revenirea sufletelor printre cei vii; aprinderea focurilor de Măcinici prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în câmp; purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea lor cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la focurile de Măcinici; bătutul pământului cu maiurile (ciocane mari din lemn) pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii, aşteptarea spiritelor morţilor cu scaune şi mese întinse la focurile de Măcinici; observaţii şi previziuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin preparare turtei de Măcinici; credinţa că este un timp extrem de favorabil prinderii vrăjilor şi farmecelor; retezatul stupilor (scoaterea mierii de albine); tăierea primelor corzi de viţă de vie şi altele…
Baterea pământului cu maiurile Practica magică efectuată de copii în ziua de Măcinici pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătatea şi norocul oamenilor se numea baterea pământului cu maiurile sau cu botele. În timp ce copiii loveau pământul cu beţele sau ciomegele, strigau:
„Intră frig şi ieşi căldură, Să se facă vreme bună Pe la noi pe bătătură!” (Muntenia, Oltenia).
Pe arii relativ extinse se credea că pământul era bătut cu maiurile (un fel de ciocane uriaşe din lemn), cu toiegele, măciucile sau botele de către Moşi, spirite ale strămoşilor, identificate în Calendarul creştin ortodox cu cei 40 de Sfinţi Mucenici din cetatea Sevastiei. În timp ce lovesc pământul, aceştia s-ar îndemna strigând în cor:
„Patruzeci de sfinţi voinici, Daţi cu botele-n pământ, Ca să tune (intre) frigul, Să iasă căldura!” (Moldova).
Adesea, se bătea cu botele şi ciomegele şi în focurile aprinse în curţi şi grădini în această zi (Banat). Uneltele cu care copiii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura şi colţul ierbii sunt frecvent modelate din aluat şi mâncate sacramental în ziua de 9 martie.
Beţia rituală Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin în ziua de 9 martie, început de An agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară este o reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva, din satele în care se practica obiceiul, nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau, cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă diferite nume zonale: Moşi, Sfinţi, Sfinţişori, Măcinici şi altele (Moldova, Muntenia).
Lăsatul secului de Paşte După apariţia creştinismului, sărbătorile şi obiceiurile Anului Nou agrar, prăznuit la echinocţiul de primăvară, au fost îndepărtate din preajma sărbătorii centrale a calendarului festiv, Paştele. Unele au fost împinse la intrarea în ciclul pascal, la Lăsatul Secului de Paşte, altele la ieşirea din ciclul pascal, la Rusalii. Primele, desfăşurate pe parcursul a două săptămâni, sunt despărţite simetric de noaptea Lăsatului de Sec în Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader. Sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale (Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăiţe, Opaiţ, Refenea şi altele) păstrează elemente specifice Revelionului. În prima parte a ciclului (Săptămâna Nebunilor) timpul îmbătrâneşte şi se degradează neîncetat: apar mascaţii (Măscăruşi, Corni), cuvintele şi expresiile licenţioase, abundă elementele orgiastice (excese de mâncare, băutură şi distracţie), se strigă fetele nemăritate, se întorc spiritele morţilor care sunt îmbunate cu pomeni (Sâmbăta Părinţilor, Moşii de Iarnă, Moşii de Piftii, Moşii cei Mari). Dar, momentul culminant al ceremonialului nocturn era incinerarea simbolică a divinităţii sezoniere reprezentată de o prăjină împodobită cu panglici şi haine vechi sau de o mascoidă confecţionată din paie de grâu. În a doua parte a ciclului – Săptămâna Caii lui Sântoader – viaţa intră în normal: spaţiul este purificat cu ajutorul Cucilor, Sântoaderilor şi focurilor rituale (roata de foc, Hodăiţele etc), se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă şi îşi cer iertare, dau dovadă de toleranţă şi îngăduinţă etc. Nu lipsesc vrăjile şi descântecele de ursită, alimentele rituale (oul fiert sau copt, piftiile, plăcintele, „cucii”, „brăduţii”, coliva lui Sântoader) şi altele.
Cucii – ziua cucilor Ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte prin practica magică a bătutului ritual cu opinca, împlinită de feciori şi bărbaţi tineri mascaţi, este numit Cucii.
Obiceiul Cucilor este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare numai în sudul ţării. Participanţii acordau o importanţă deosebită mascării în cuci, în special confecţionării glugii, lucrată cu multă iscusinţă. Îmbrăcaţi în fuste, ca femeile, cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor. Seara, cucii mergeau în grup, din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte. Interesante sunt şi credinţele localnicilor despre cuci: „Cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol; „Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce suferă defrică”; „Dacă omul sau oricine nu primesc o lovitură de la Cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”. Cucul, pasăre-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator. Masca cucului alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele şi nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului anual şi sezonal. Aşa se desfăşura acest obicei cu un secol în urmă. Fără prea mari schimbări el poate fi văzut şi astăzi în satul Brăneşti, jud. Călăraşi.
Caii lui Sântoader După alungarea spiritului iernii prin practica magică a datului câinilor în jujeu, urmează un ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui Sântoader, reprezentări mitice hipomorfe, care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paşte. Aceste zile cabaline, cu multe obiceiuri, acte rituale şi practici magice poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului. Sântoaderii sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau de Sântoaderul cel Şchiop. Se credea că aceştia intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, nici o fată nu părăsea locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader ca să meargă la şezătoare. Nu este greu de sesizat consecinţa practică a acestor credinţe care punea capăt şezătorilor începute în noiembrie, la Filipii de Toamnă. De acum începeau muncile agricole iar tinerii trebuiau să se odihnească în nopţile care se micşorează neîncetat până la solstiţiul de vară. Tradiţia a fost consemnată, cu unele diferenţe zonale, pretutindeni în România.
Zilele împrumutate Zilele împrumutate este denumirea generică a timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt care urmează după zilele Babei. Zilele împrumutate sunt dedicate păsărilor de pădure, în special celor migratoare (Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului), mieilor care se nasc în această perioadă a anului (Ziua Mieilor). Adesea, aceste zile primesc determinativul „zăpadă”: Zăpada Berzelor, Zăpada Mieilor, Zăpada Rândunelelor etc. În raport cu condiţiile meteorologice, numărul zilelor împrumutate diferă de la an la an (Muntenia, Moldova, Bucovina).
Joile nepomenite În opoziţie cu Joile Pomenite sau Joile Oprite, Joile Nepomenite sunt zile bune de muncă pentru unele activităţi (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova). Zonal, acestea formează un ciclu de trei zile, nefast pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).
Vinerea Sântoaderului Ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte, dedicată unuia din Caii lui Sântoader, este aşteptată cu mult interes de fetele nemăritate şi nevestele tinere. Dimineaţa de noapte, înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina Omanului, plantă cu nenumărate întrebuinţări în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece. În timp ce era recoltată rădăcina şi puneau sare şi pâine pe locul plantei, Sântoaderul era invocat să le dea frumuseţe şi păr bogat:
„Toadere, Sântoadere, Dă cosiţă fetelor Cât cozile iepelor!”
„Toadere, Sântoadere, Dă cosiţa iepelor, Ca s-o poarte fetele, Să crească lungă ca aţa, Moale ca aţa!”.
În Transilvania de sud (Platforma Luncani), unde fetele culegeau pentru scalda rituală frunze de popelnic, invocau această plantă, cu acelaşi scop, ca pe o divinitate:
„Popelnice, Popelnice, Eu îţi dau pită cu sare, Tu să-mi dai cosiţă mare!”.
Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României.
Ziua peştelui Sărbătoare cu dată fixă a pescarilor (17 martie) dedicată peştelui, este sinonimă cu Alexii. În această zi, când „se zbate” ştiuca sau peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud (Transnistria, Tulcea, Brăila, Galaţi).
Alexie Sfântul, făcător de minuni pe ape, a preluat numele şi data de celebrare a Cuviosului Alexie, sau Omul lui Dumnezeu din calendarul ortodox. Frecvent este atestat ca reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. Se spune despre el că ar încălzi şi ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietăţile care au iernat într-ânsul. După şase luni, la Ziua Crucii (14 septembrie), Alexie încuie Pământul. Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor, când încuie sau descuie Alexie Pământul, sunt marcate de două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă. Astfel, sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionau ca hotare calendaristice care delimitau anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna. Într-una din legende se spune că omul având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o lacră, apoi l-a cheamat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra. Deodată, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni: în apa mării, în nisip, pe ierburi, în copaci. De atunci, susţine tradiţia, „nu numai Pământul ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii şi gângănii. Iar pe Alexie pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie insectele împrăştiate”. În satele din Câmpia Română, unde oile încetau să mai fie hrănite din această zi cu fân şi otavă, fiind scoase la iarbă verde, sărbătoarea Alexie se numea Lăsatul. Timpul era, în preajma echinocţiului de primăvară, suficient de cald pentru ca insectele să „învieze”, reptilele să se „dezmorţească”, ştiuca să se „zbată în apă” anunţând perioada de reproducere, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. De aceea, sărbătoarea era numită, local, şi Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul Stupilor. La Alexie se greblau şi se măturau ogrăzile, târlele şi oboarele, se aprindeau focuri prin grădini şi livezi, se ocoleau casele şi acareturile cu tămâie şi cârpă arsă pentru alungarea şerpilor şi insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se caţăre omizile pe crengi, se suna din clopoţei sau se făceau zgomote bătând din fiare vechi pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).
Sântoaderul cel Mare Sântoaderul cel Mare este o reprezentare hipomorfă temută şi respectată atât de supuşii săi, Caii lui Sântoader, cât şi de oameni. Local, este numit Sântoaderul cel Şchiop. Prin comparaţie cu oamenii „însemnaţi”, consideraţi răi şi periculoşi, românii cred că şi divinităţile de care se tem trebuie să fie şchioape: Filipul cel Şchiop, Şchioapa, numele Ursitorii care urseşte rău la naşterea copilului, Sântoaderul cel Şchiop şi altele (Banat).
Zăpada berzelor Numele ninsorii care cade în luna martie, după încheierea Zilelor Babei este dedicată primelor păsări migratoare care poposesc primăvara în România, berzelor. Întrucât în luna martie pot să cadă după 9 martie mai multe ninsori, acestea poartă numele şi al altor păsări migratoare (Zăpada Cucului, Zăpada Rândunelelor, Zăpada Sturzului). Tradiţia este atestată în ţinuturile extracarpatice (Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia).
Zilele moşilor Ciclul de 9 zile care urmează după Zilele Babei Dochia, între Măcinici (9 martie) şi Alexii (17 martie), cu vreme în general frumoasă şi primăvăratecă, este numit Zilele Moşilor. Dacă în această perioadă apar şi zile friguroase, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, acestea sunt numite, generic, zile împrumutate.
Cocoşul Pentru a afla diferite momente ale zilei şi nopţii, oamenii observau Soarele şi Luna, stelele şi planetele. Din păcate aştrii nu pot fi observaţi întotdeauna din cauza timpului noros, iar aprecierea poziţiei lor pe bolta cerească este, fără alte instrumente de măsurat, aproximativă. Trebuia ales un orologiu terestru mai apropiat şi mai uşor de observat care să indice diviziuni repetabile ale timpului diurn. Nu era nevoie de prea mare spirit de observaţie pentru a constata că animalele şi păsările au un comportament diferit în anumite momente ale zilei şi ale nopţii. În loc să-şi bată capul pentru a crea o maşinărie de măsurat timpul, omul a căutat mai întâi în natură organisme vii care să-l informeze despre scurgerea vremii. Din motive practice, acest orologiu natural era de dorit să fie cât mai aproape de locuinţa şi gospodăria omului; trebuia găsit printre animalele şi păsările domestice. Surprinzător, cu mii de ani în urmă, popoare aflate în diferite colţuri ale lumii au ales acelaşi orologiu: cocoşul. În antichitate, dar şi în evul mediu, armatele de uscat purtau cu ele câte un cocoş pentru a vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii. O funcţie asemănătoare îndeplinea şi cocoşul urcat cu câteva găini la stânele carpatice de către păstorii români. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice. După cântatul lui, spiritele necurate îşi pierdeau puterea, se ascundeau pentru a intra din nou în acţiune, în noaptea următoare. Cântecul cocoşului simboliza trecerea momentului critic şi anunţa victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii şi întunericului. El anunţa nu numai orele nopţii, ci şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului. În basme, cocoşul este un personaj fantastic cu forţe miraculoase: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfetnicul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana de venirea Zmeului sau a lui Făt-Frumos. Atmosfera enigmatică creată în jurul cocoşului, datorită faptului că acesta cântă la miezul nopţii şi la hotarul timpului diurn (noapte-zi), a fost folosită în diferite practici magice. Astăzi continuă să joace rol ritual la înmormântare (cocoşul dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt) şi, uneori, în ceremonialul nunţii (aducerea cocoşului fript la masa cea mare simboliza apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuiau să se ridice şi să plece). Cocoşul continuă să fie un apreciat barometru meteorologic la îndemâna ţăranului pentru a aprecia timpul ploios sau secetos, vremea geroasă sau moinoasă. Se crede că, prin cântecul lui pe pragul casei, anunţă sosirea musafirilor. Deşi ceasornicul a pătruns astăzi în cele mai izolate cătune, oamenii continuă să se orienteze pe timpul nopţii după cântecul cocoşilor. Aceştia indică cel puţin trei momente principale ale nopţii: miezul nopţii la primul cântat, trei ore înainte de ziuă la al doilea cântat şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des (apune grupul de stele numit Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă).
Târ înainte-Târ înapoi Denumirea populară a echinocţiului, fenomen astronomic marcat de intersecţia eclipticii cu ecuatorul ceresc la aproximativ 21 martie (echinocţiul de primăvară) şi la 23 septembrie (echinocţiul de toamnă) când ziua şi noaptea devin egale, se numeşte, local, Târ înainte-Târ înapoi.
Gemenii şi comoara Gemeni este o constelaţie de pe harta cerului din care poporul a reţinut pentru orientare pe timpul nopţii numai două stele: Castor şi Polux (Olt, Prahova, Argeş, Neamţ). Steaua Polux, care străbate cerul de la răsărit la apus în timpul lunilor de toamnă, se numeşte Comoara (Braşov, Neamţ).
Ziua şarpelui Data de 17 martie, când se crede că ies şerpii din adăposturile în care au hibernat între Ziua Crucii şi Alexii, este numită şi Ziua Şarpelui. Pentru a-i câştiga bunăvoinţa pe timpul verii, şarpelui nu i se pronunţă numele de ziua lui sau i se adresează folosind nume eufemistice (Domn, Curea, Cel care se Târăşte), nu era omorât conform obiceiului şi zicalei populare: „Omoară şarpele ce-ţi iese în cale!”. În această zi erau răsfăţate şi alte vietăţi care se trezeau la viaţă după somnul de peste iarnă: broaştele erau numite Iepe, gângăniile Doamne sau Cucoane, etc.
Ziua cucului Dintre toate păsările care înfruntă rigorile iernii specifice climatului nostru temperat continental sau care poposesc aici numai pentru vărat, cucul ocupă în tradiţiile populare un loc cu totul privilegiat. Nu există în ornitologia românească o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe. Cucul nu este o pasăre cântătoare şi nici nu încântă prin coloritul penelor sale. Ca înfăţişare este un uliu în miniatură. Fiind o pasăre mică, aportul ei la distrugerea dăunătorilor este neglijabil. Îşi depune ouăle prin cuiburile altor păsări, iar puii săi, mai robuşti, îşi răstoarnă fraţii vitregi peste marginile cuibului pentru a profita de un surplus de hrană şi a se dezvolta mai rapid. Cucul nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi hrăneşte puii. Fiind simbolul primăverii, al timpului frumos şi al dragostei pătimaşe, poporul îi iartă totul. În povestiri de o rară frumuseţe, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant, etc. Această pasăre ar fi puţin cunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, nu ar marca succesiunea a două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: „Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta, şi cântă necontenit de la Bunavestire (25 martie, sărbătoare aflată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară) până la Sânziene sau până la Sânpetru (sărbători în preajma solstiţiului de vară)”. Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi, nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare. Cucul este o sursă de inspiraţie melancolică în cântecele de dor şi jale, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea a doi fraţi sau a doi soţi amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Cucul prevesteşte prin cântecul său nu numai venirea primăverii, ci şi norocul omului pe acel an. Primul cântec al cucului era întâmpinat prin cuvinte care implorau avuţia, sănătatea, fericirea, norocul. La auzul primului cântec al cucului toţi doreau să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi cu bani în buzunar. Supremul simbol al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii: naşterea (primul cântat) şi moartea (ultimul cântat). De aceea, el are tainice legături cu viaţa omului. Locul de unde se aude prima dată cântecul (în spate, în faţă, în stânga, în dreapta) sau unde este aşezat (pe o ramură uscată, pe o movilă, pe o grămadă de gunoi), repetabilitatea cântecului etc. reprezintă semne bune sau rele pentru om: noroc, sănătate, boală, moarte, căsătorie.
Blagoveştenia Buna Vestire sau Blagoveştenia este ziua când Biserica creştină prăznuieşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că va naşte Fiul fără înaintaşi, Iisus Hristos. Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta este numită în Calendarul popular şi Ziua cucului. La Blagoveştenie se efectuau multe acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor din livezi: afumarea cu tămâie şi cârpe arse a clădirilor, curţilor, oamenilor şi vitelor (Transilvania, Banat); producerea zgomotelor de care să se sperie forţele malefice prin tragerea unui clopoţel legat de picior (Transilvania) sau lovirea fiarelor (Banat); aprinderea focurilor în grădini şi livezi; scoaterea din lăzi a straielor şi ţesăturilor la aerisit. Fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc (Banat, Transilvania). În alte zone ziua de Blagoveştenie era însă considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau cloştile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies pui; vacile nu se „goneau”; nu se semăna porumbul (Moldova, Bucovina).
Blagoveştenia era un timp favorabil pentru aflarea norocului şi rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Femeile strângeau apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară. Importanţa sărbătorii este subliniată de sacrificiul peştelui care se mănâncă, indiferent dacă ziua de 25 martie este de post sau de dulce.
Stelele ciobanului Unul şi acelaşi grup de stele din constelaţia Taurului este numit de agricultori Găinuşa iar de păstori Stelele Ciobanului. Când Stelele Ciobanului ajung la toacă, locul pe cer al Soarelui de unde se bate seara toaca la biserică, păstorii apreciau că oile s-au săturat de păscut şi, ca urmare, le aduceau la stână pentru muls (Neamţ).
Barza Barza, pasăre migratoare care soseşte odată cu primăvara, este purtătoarea multor semne şi simboluri privind timpul: „Dacă berzele pleacă din vreme, se spune că iarna va fi grea şi lungă; dacă pleacă târziu, oamenii zic că iarna va fi scurtă şi călduroasă”; sau belşugul: „Dacă un om vede multe berze primăvara, vor face multe care cu porumb”; sau norocul: „Când oamenii văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi”; „Dacă cineva vede o barză dimineaţa sau seara până nu mănâncă, se zice că-l spurcă: şi dacă a spurcat pe cineva dintr-o familie, se zice că e semn de moarte”; sau incendiul: „Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor”. Dacă barza nu ar lipsi din peisajul rural pe timpul iernii, aceasta ar fi fost lipsită şi de valoare calendaristică şi meteorologică. Este o pasăre aşteptată cu nerăbdare şi primită ca un oaspete drag. Se spunea că, drept răsplată pentru îngăduinţa oamenilor care îi permit să-şi construiască cuibul pe case sau în apropierea caselor, barza aduce un suprem sacrificiu prin omorârea unui pui.
Suliţa pe cer Unitatea populară de măsurat timpul diurn, egală cu o jumătate de oră, cu care se apreciază urcuşul şi coborâşul Soarelui pe bolta cerului este numită suliţă. Ziua de vară are 18 suliţe lungime: nouă de la răsărit până la amiază şi nouă de la amiază până la apus.
Viţa de vie, tufă dătătoare de putere Se spune că un împărat umblând prin împărăţie şi văzând câte pricini pornesc de la vinul tulburător de minte, a hotărât să scoată din pământ şi să stârpească copăcelul blestemat al viţei de vie. Împăratul a murit şi alţii i-au luat locul în scaun. Odată, un crai din ţara aceea a pornit la vânătoare de sălbăticiuni prin codru. Şimpuşcă, şi-mpuşcă, până dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până a ajuns la un schit unde trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când Tata Noe. Cum aude gălăgia, călugărul iese din chilie şi vede ursul şi pe cei ce-l fugăreau. Se dezbracă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un miel. S-a minunat împăratul şi l-a întrebat, de unde are atâta putere în trup? Acesta i-a spus că are un butuc de vie; o tufă dătătoare de putere care face struguri la vreme de toamnă. Prisosul îl strânge şi îl pune în pod, de are tot anul. Când a venit la vale, împăratul a dat poruncă tare: — De astăzi înainte tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşinduse oricine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche.
Legenda Brânduşei Se spune că brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă au fost două surori frumoase alungate din casă, în frig, de mama lor vitregă: pe una într-o primăvară timpurie iar pe alta într-o toamnă târzie. Văzându-le necăjite, Dumnezeu le-a prefăcut în flori. De atunci ele se tot caută, fără să se poată întâlni vreodată. Una, floarea celor vii, înfloreşte primăvara, alta, floarea celor morţi, înfloreşte toamna. Se zice că cine va aduna brânduşe de primăvară şi le va uni în cunună cu cele de toamnă ca ele să-şi spună tot dorul, şi le va da pe apă, face o faptă bună pentru care Dumnezeu îi va ierta multe păcate.
Prânzul mare Prânzul mare este un reper solar pentru aprecierea timpului diurn, sinonim cu subamiaza are indică, pe timp de vară, aproximativ ora 11.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII APRILIE
Prier Aprilie este luna a doua în calendarul roman, cu început de an la 1 martie, şi luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, cu început de an la 1 ianuarie. Numele popular al lunii aprilie, Prier, înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite. Când vremea e înşelătoare, cu timp friguros şi secetos pentru semănături, luna aprilie anunţă sărăcia şi se numea Traistă-n Băţ. În aprilie se continuau semănăturile de primăvară începute în luna martie, se închideau ţarinele pentru păşunatul devălmaş, se formau turmele, se tundeau oile înainte de-a fi urcate la munte, se construiau sau se reparau ţarcurile şi oboarele pentru vite etc. Sărbătorile din luna aprilie cu dată fixă (Ziua Păcălitului, Antipa, Sângiorzul Vacilor, Sângiorz, Marcul Boilor) şi cu dată mobilă (pentru un an, cu data mobilă a Paştelui la 18 aprilie: Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile, Joimari, Paştele, Paştele Blajinilor, Mătcălăul, Ropotinul Ţestelor şi altele) cuprind numeroase obiceiuri şi practici tradiţionale grupate în două scenarii rituale de înnoire a timpului: Paştele şi Sângiorzul (Sf. Gheorghe).
1 Aprilie – Ziua nebunelor 1 aprilie e ziua păcălelilor, dată calendaristică la care românii caută prin diverse mijloace să se păcălească reciproc fără ca cel păcălit să se supere. Din acest motiv, maramureşenii o numesc şi Ziua Nebunilor.
Nunta urzicilor Ziua când înfloresc urzicile pentru a face sămânţă şi nu mai sunt bune de mâncat este numită, după modelul oamenilor, Nunta Urzicilor. Sărbătoarea are, de la sat la sat, dată variabilă: Buna-Vestire, Florii, Joimari (Banat).
Barba boierului Planta ierboasă (Ajuga laxmanii) din familia Labiatae care creşte prin fâneţe, tufişuri şi marginea pădurilor, numită în unele zone şi avrămeasă sau creştinească, era un fel de Viagra românească. Ramurile înflorite erau considerate parte bărbătească, iar cele neînflorite parte femeiască. Din ramurile înflorite se făceau scăldători pentru bărbaţi iar din ramurile sterile, scăldători pentru femei. Se credea că planta favorizează lactaţia mamelor lăhuze.
Buruiana câinească Buruiana câinească este o plantă ierboasă (Mercurialis perennis L.) din familia Euphorbiaceae cu flori verzui şi miros neplăcut care creşte prin păduri umbroase şi poieni, cu diverse utilizări în medicina empirică. În Oltenia, unde buruiana câinească se numeşte brei, rizomul lung, cules după un anume ritual, era pus de fete în scaldă pentru creşterea părului. Mamele fetelor plecau la scăpătatul soarelui, pe muteşte (nu vorbeau sau, dacă era necesar, se înţelegeau numai prin semne), în căutarea breiului. Când îl descopereau, puneau pâine şi sare deasupra lui, ofrandă pentru Mama Pământ care l-a născut, şi îl smulgeau cu toată forţa. Rădăcina (rizomul) de brei era dus acasă şi pus în apă. Fetele şi nevestele tinere după ce se spălau cu această plantă miraculoasă, se fereau să le vadă Soarele.
Târnoasele În ziua de miercuri din mijlocul Postului de Paşte, numită Miezul Păresimilor sau Sărbătoarea Ouălelor, se separă ouăle roditoare, bune pentru prăsilă, de cele fără rod, care vor fi vopsite sau încondeiate la Paşte. Cloştile puse pe ouă în ziua de Târnoase scoteau puii, după trei săptămâni, chiar în ziua Paştelui (Banat).
Brânduşa de primăvară Este o îndrăgită plantă care vesteşte primăvara. Are flori liliachii-violacee, şi creşte prin pajişti şi rarişti de pădure. De rezistenţa ei fenomenală la frig se leagă obiceiul de a mânca prima brânduşă găsită primăvara pentru a fi ocolit de boli de-a lungul întregului an. În Banat, se dădeau de pomană, la Moşii de Mărţişor, colaci în formă de om, cu cap, mâini şi picioare, numiţi brânduşi sau brânduşei.
Buhai Numele popular al taurului este dat unei plante mici (Listera ovata) din fam. Orchidaceae care creşte prin păduri şi păşuni umede. Rizomul scos din pământ este măcinat şi pus în tărâţele vacilor pentru a se goni. În ţinuturile Neamţului buhaiul era căutat de fete pentru a-l pune în scaldă, în credinţa că vor fi plăcute şi se vor căsători uşor.
Soarele şi Luna Buruiana de nouă daturi (Ranunculus auricocomus L.) din fam. Ranunculaceae care creşte prin fâneţe umede, livezi şi păduri este numită prin Moldova, datorită florilor galben-aurii şi dispoziţiei frunzelor, Soarele şi Luna. Printre alte întrebuinţări în medicina populară, decoctul plantei era folosit ca leac contra eczemelor „date de duşmani”.
Floare aducătoare de urât Garofiţa de munte (Dianthus superbus L.), floare foarte frumoasă din familia Caryophillaceae, care creşte prin poienile şi livezile înalte, este considerată de femeile vrâncene, bune cunoscătoare ale farmacopeii şi cosmeticii populare, „aducătoare de urât”. Se credea că era suficient s-o rupi şi s-o porţi cu tine pentru a te urî lumea.
Căldăruşa, plantă vindecătoare de beţie Căldăruşa (Aquilegia vulgaris L.) din fam. Ranunculaceae, cu flori albastre sau de alte culori, care creşte spontan sau cultivată de om, era utilizată atât la vopsitul textilelor, pentru obţinerea unei frumoase culori albastre, cât şi în medicina populară, împotriva alcoolismului. Floarea, amestecată cu o altă plantă, strigoaia, se fierbea în rachiu de drojdie şi se bea contra beţiei.
Călinul Călinul, arbust (Viburnum opulus L.) din fam. Caprifoliaceae care creşte prin păduri şi tufişuri umede, are fructe globuloase, de un roşu aprins, acrişoare şi răcoritoare, care se foloseau atât la vopsitul textilelor în roşu, cât şi ca leac pentru diferite boli. Legenda spune că arbustul ar fi crescut din sângele lui Tata Noe care, lucrând la corabie, s-ar fi tăiat la un deget. Din sângele scurs pe pământ ar fi crescut călinul cu fructele lui roşii. El apare frecvent şi în alte creaţii populare, precum în strigături:
„Haideţi fete la căline, Că la joc nu vă ia nime! Sunteţi mute ca iarba Şi bătrâne ca mama!” (Transilvania).
Cărindarul pământului Cărindarul sau calendarul pământului (Orobanche sp.) plantă parazită din fam. Orobanchaceae, cu tulpina dreaptă, frunze reduse la mici solzi şi flori dispuse în raceme terminale, era căutată prin păduri, uneori cultivată în grădini, pentru aprecierea roadelor pământului. Dacă florile erau mai dese la bază şi mai rare spre vârf, era semn că va fi mai mult porumb şi mai puţin grâu şi invers (Bihor).
13 – Numărul cu ghinion Numărul 13 al lunilor lunare dintr-un an solar de douăsprezece luni solare corespunde cu numărul exact al constelaţiilor Zodiacului (Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Ophicus care intră în componenţa eclipticii cu aproximativ 15 grade, Săgetătorul, Capricornul şi Vărsătorul). Anul, personificare a timpului, se naşte la 1 ianuarie, este copil, tânăr şi matur de-a lungul celor douăsprezece lunaţii şi constelaţii zodiacale, după care se degradează, îmbătrâneşte şi moare în a treisprezecea. De altfel, cifra treisprezece apare în structura calendarelor vechi ale Lumii: calendarul dacic de la Sarmizegetusa Regia, calendarul aztec, calendarul vechilor mexicani etc. Întrucât la sfârşitul anului, marcat de a treisprezecea lunaţie şi de a treisprezecea constelaţie, murea timpul şi divinitatea cu care acesta se confunda, numărul a căpătat conotaţie malefică, aducătoare de necazuri şi
ghinioane. Semnificaţia malefică a numărul 13 este legată deci de moartea celei mai vechi divinităţi a omenirii, Anul solar, cu numărul lui exact de luni lunare şi de constelaţii zodiacale. Românii, deşi marchează prin obiceiuri şi practici magice partea sumbră a sfârşitului de an, nu asociază semnificaţia malefică a acestuia cu un presupus ghinion sau piază rea pe care l-ar purta numărul treisprezece. Credinţa modernă şi contemporană, care a pătruns de la vest spre est şi de la oraş la sat, este specifică numai mediilor urbane, în special celor intelectuale.
Cicoarea Una din florile îndrăgite de fetele nemăritate din Bucovina, care o invocau să le pună peţitorii pe jar, este cicoarea (Cichorium intybus L.) din fam. Copositae, plantă ierboasă cu multiple întrebuinţări în medicina populară, întâlnită prin fâneţe, locuri virane, pe marginea drumurilor. Într-o frumoasă legendă, înregistrată din Transilvania de sud, cicoarea este numită zâna florilor care se spăla cu rouă înainte de răsărirea soarelui pentru a nu fi văzută de nimeni. Într-o dimineaţă a fost zărită de Soare care, îndrăgostindu-se de ea, a trimis doi luceferi s-o peţească. Zâna îi refuză motivând că:
„Soare, soţior, E tot călător, Ziua peste sate, Noaptea peste ape!”
La vestea luceferilor, Soarele o blesteamă:
„Lăsa-ţi-mi-o în pace, Că mi-o voi preface Floare de cicoare Cu ochii după Soare, Când oi răsări, Ea s-o-înveseli! Când oi asfinţi, Ea s-a ofili; Când oi scăpata, Ea s-a aduna”.
De atunci se spune că cicoarea stă tot cu ochii după Soare: florile ei se strâng seara, la apus, şi se desfac dimineaţa, la răsărit, până toamna târziu.
Paparuda Bozul (Sambucus ebulus L.), plantă din familia Caprifoliaceae, cu miros neplăcut, flori albe şi fructe negre, care creşte prin locuri necultivate, pe lângă garduri şi drumuri, este un substitut fitomorf al zeiţei care dezleagă ploile pe timp de secetă. Persoana, de obicei o fetiţă, îmbrăcată cu tulpini şi frunze de boz, se numeşte Paparudă sau Paparudră, după zeul pluviometric al indienilor, Rudra. După dansul Paparudei, când este udată din belşug şi invocată de participanţi:
„Papa, Paparudă, Vino de ne udă! Cu găleata leata, Udă toată ceata…”,
costumul divin este dezbrăcat în apă (pârâu, lac, baltă) sau în holdele de grâu. La focurile de Joimari, adevărate ruguri funerare aprinse în cimitire, pe morminte, sau pe la casele morţilor, sunt preferate, alături de alun, o altă plantă cu semnificaţie deosebită, şi bozul. Fructele, florile, frunzele şi tulpinile bozului erau folosite pentru colorarea firelor şi fibrelor textile şi ca leac pentru vindecarea bolilor.
Ramura de salcie Salcia este simbolul castităţii şi renaşterii anuale a vegetaţiei, substitut al zeiţei Flora celebrată de romani la 28 aprilie, şi ofrandă cu care evreii au întâmpinat pe Iisus la intrarea Lui triumfătoare în Ierusalim, eveniment numit de creştini Duminica Floriilor. Ramurile înflorite de salcie, culese şi sfinţite în ziua de Florii, au diverse întrebuinţări: împodobesc crucile, mormintele, troiţele, ferestrele, uşile şi porţile caselor pentru protecţia magică şi alungarea spiritelor malefice; sunt mâncate de vite pentru a se înmulţi; sunt înfipte în pământul holdelor, atârnate în pomii fructiferi şi butucii de vie pentru rod bogat; previn durerile „de şale” în timpul secerişului dacă femeile şi bărbaţii se încing cu ele; opresc, dacă sunt folosite în diferite practici magice, vijeliile şi ploile cu grindină pe timpul verii; sunt utilizate ca leac pentru vindecarea oamenilor, animalelor şi păsărilor de curte; se fac cu ele vrăji şi descântece etc.
Floarea dragostei Planta cu frunze în formă de lance şi cu flori roz-purpurii care creşte pe lângă pâraiele din zonele înalte este numită dragoste (Sedum fabaria L.) şi face parte din fam. Crasulaceae. În credinţa că este protectoarea dragostei şi fereşte casa şi locuitorii ei de duşmani, planta se aducea în gospodărie unde se răsădea într-un colţ ferit şi curat al grădinii. Pentru a afla dacă tinerii îndrăgostiţi se vor căsători, se plantau, alăturat, două fire, reprezentând fata şi feciorul: plantele, crescând, preziceau prin apropierea sau îndepărtarea tulpinilor dacă tinerii urmau să se căsătorească.
Floarea focului Frăsinelul (Dictamnus albuş L.) din fam. Rutaceae este o plantă cu flori albe sau trandafirii şi miros penetrant, care creşte prin locuri aride, pe lângă păduri şi tufişuri. Întrucât uleiul degajat în zilele toride şi liniştite ale verii se aprinde înconjurând-o cu o aureolă luminoasă, planta se numeşte şi floarea focului. În Banat, cei hăluiţi sau luaţi din Iele (ologiţi) se culcau în noaptea de Tudorusale, când se credea că Ielele rupeau vârful plantei lăsând-o fără leac şi fără miros, între florile de frăsinică.
Sâmbra oilor Prima mulsoare a turmei de oi urmată de o frumoasă petrecere câmpenească la începutul sezonului pastoral (văratul) în ziua de Sângiorz sau în altă zi de la începutul lunii aprilie şi începutul lunii mai este numită Sâmbra Oilor, Arieţul, Ruptul Sterpelor, Măsurişul Oilor. După numeroase activităţi practice (închiderea ţarinelor, construirea sau repararea stânilor, înţărcatul mieilor, tunsul oilor şi berbecilor) şi juridice (asocierea proprietarilor de oi pentru formarea stânei, însemnarea lor, angajarea ciobanilor, plata păşunatului etc), la Sâmbra Oilor se măsura şi se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş după care se calcula cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei (Alesul, Răscolul). Pentru a obţine o cantitate de lapte cât mai mare la „măsurişul” oilor, proprietarii îşi păşuneau şi păzeau ei înşişi oile în noaptea de 22/23 aprilie şi apoi le mulgeau în ziua de 23 aprilie. Din primul lapte al stânei se prepara un caş care se împărţea între proprietarii oilor. Activităţile practice şi juridice erau însoţite de numeroase acte rituale menite să apere stâna şi ciobanii de forţele malefice pe timpul verii: aprinderea Focului Viu, afumarea ciobanilor şi oilor, alungarea prin strigăte şi zgomote a vrăjitoarelor care fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau de a strica laptele prin practica magică „Cucu! – Răscucu!”, purificarea oilor şi stăpânilor de oi prin stropirea lor cu apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a râurilor sau spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale, sacrificarea mielului, pronunţarea formulelor magice etc. Sâmbra Oilor se încheie cu o frumoasă petrecere câmpenească unde se mănâncă alimente specifice (balmoş, mămăligă fiartă în lapte şi cu adaos de unt, mielul fript haiduceşte, colacii de Sângiorz, caşul de la prima mulsoare), se cântă şi se joacă după melodii păstoreşti. Obiceiul este cunoscut, cu variante locale şi în diferite stadii de evoluţie, de toţi crescătorii de oi.
Cucu-Răscucu Practica magică care anulează puterea cucului de a lua mana (sporul) sau de a strica laptele oilor pe timpul văratului efectuată la Sângiorz (Sf. Gheorghe) sau într-o zi apropiată este numită cucu-răscucu.
Obiceiul se desfăşoară după un scenariu ritual care are mai multe momente semnificative: prepararea unui colac mare, găurit la mijloc, numit şi Colacul de Sângiorz; aşezarea colacului deasupra vasului de muls împodobit cu ramuri de salcie, frunze de leuştean şi flori de câmp; mulsul oilor prin gaura colacului; ruperea colacului în două de doi copii, de obicei un băiat şi o fată, care, în timp ce trag de acesta în părţi opuse, pronunţau de trei ori, sub formă de dialog, formula magică: „Cucu! – Răscucu!”; mâncatul colacului rupt de copii, proprietarii oilor şi de ceilalţi participanţi la ceremonial; frământarea şi amestecarea unei bucăţi de colac cu sare şi dată ca leac oilor. Aceeaşi practică magică este efectuată şi pentru vacile cu lapte, în special a celor care au fătat primăvara, după sosirea cucului. Ceremonialul a fost atestat, în diferite variante zonale, în Banat, Oltenia, BistriţaNăsăud
Busuiocul dragostei Busuiocul este o plantă ierboasă inconfundabilă din familia Labiatae, originară din India şi China cu miros caracteristic şi foarte puternic, semănat de fete şi femei în ziua de Sângiorz (Sf. Gheorghe). Este folosit în medicina populară (pentru proprietăţi febrifuge, diuretice, antispasmodice), în practicile cultice creştine, în obiceiurile din ciclul familial şi ciclul calendaristic. Conform tradiţiei, busuiocul dragostei s-ar fi născut din mormântul unei tinere fete udat de lacrimile iubitului său, numit Busuioc. Pentru a câştiga calităţi tămăduitoare şi puteri divinatorii, busuiocul dragostei trebuia semănat în dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe şi apoi plivit, udat, cules şi păstrat după anumite reguli. Acest busuioc este înzestrat cu putere miraculoasă: ajută fetele sa afle cum le va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), să fie drăgăstoase şi atrăgătoare flăcăilor precum în zicala populară: „A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc”. Fata care purta busuiocul la brâu, în sân, în păr sau îl punea sub pernă în ajunul marilor sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Boboteaza, Paşte, Sângiorz, etc.) îşi visa ursitul, avea noroc în dragoste şi căsătorie, era plăcută şi atrăgătoare. Busuiocul este nelipsit din obiceiurile de naştere (apare la prima scaldă, pe masa Ursitoarelor, la botezul copiilor), în obiceiurile prenupţiale (Însurăţitul şi Înfârtăţitul, în vrăjile şi farmecele de aflare a ursitei) şi nupţiale (împodobirea cu busuioc a vedrei miresei, stropirea de către mireasă a fetelor nemăritate cu busuioc udat cu apă, confecţionarea cununilor mirilor din busuioc, etc). Busuiocul, fără a avea o floare frumoasă, este una dintre cele mai îndrăgite plante ale românilor.
Mânecătoarea Mânecătoarea, divinitate feminină a Panteonului românesc, soră cu Sângiorzul, celebrată la Sângiorzul Vacilor sau în noaptea de 22/23 aprilie, este invocată în vrăjile de dragoste şi la furatul manei vitelor (Muscel). Sărbătoarea nocturnă precede Sângiorzul, străvechi început de An nou, pastoral. La Mânecătoare vitele pasc libere, fără nici o oprelişte, prin holde şi livezi, se fură, prin farmece şi vrăji, mana laptelui şi rodul grâului, se pune la porţile şi uşile construcţiilor gospodăreşti (casă, grajd, târlă, coteţ, fântână) Ramura Verde, substitut al zeului vegetaţiei şi apărător al holdelor şi vitelor domestice (Teleorman, Muscel, Dâmboviţa).
Lăzărelul Lăzărelul este un ceremonial al cetei de fecioare, structurat după modelul colindelor, dedicat zeului vegetaţiei cu acelaşi nume în Sâmbăta Floriilor. Personajul central, Lăzăriţa, îmbrăcată cu rochie albă şi coroniţă de flori pe cap se plimbă cu paşi dansanţi, înainte şi înapoi, în interiorul cercului format din surate, pe o melodie simplă, duioasă, care povesteşte drama eroului vegetaţiei: plecarea de acasă a tânărului cu oile sau cu caprele, căţărarea în copac pentru a doborî frunză animalelor, moartea lui năprasnică prin căderea din arbore, căutarea îndelungată şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioare, aducerea acasă, scălda mortului în lapte dulce, îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei pe sub nuci, învierea şi metamorfozarea lui Lăzărel în flori şi vegetaţie luxuriantă, moment culminant marcat de hora veselă a colindătoarelor. Moartea şi renaşterea anuală a eroului reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris). După unele tradiţii, corpul neînsufleţit al lui Lazăr a fost găsit şi bocit de sora lui mai mare, care era nevasta lui Dragobete şi nora Babei Dochia. De atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort (Dobrogea, sudul Munteniei).
Sângiorzul Peste un vechi zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. Sfântul din calendarul popular, numit Sângiorz în Transilvania şi Banat şi Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia, Oltenia, împarte anul pastoral, împreună cu Sâmedru (Sf. Dumitru – 26 octombrie), în două anotimpuri simetrice: vara pastorală, între Sângiorz şi Sâmedru, şi iarna pastorală, între Sâmedru şi Sângiorz. Ei poartă la brâu cheile anului cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei ar fi un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz şi invers, dacă arborii sunt înfrunziţi pe 26 octombrie.
Floriile Sărbătoarea din duminica ce precede Paştele, dedicată zeităţii romane a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, este numită de români Floriile. Importanţa sărbătorii este sporită de interdicţiile de muncă şi sacrificiul ritual al peştelui numit Dezlegarea la peşte. La semnificaţia veche, de reînviere a naturii, când înfloresc florile, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat funcţii şi semnificaţii noi, legate de cultul moşilor şi strămoşilor (pomeni, curăţirea mormintelor şi cimitirelor, înfigerea în morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor morţilor în actele de divinaţie etc). Ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, se duc la biserică pentru a fi sfinţite, se împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele, se încing cu ele peste mijloc, se păstrează pentru tratarea bolilor dea lungul anului, se folosesc la vrăji şi descântece. Local, în ziua de Florii se scoate mărţişorul făcut cadou la 1 martie şi se agaţă într-un măceş sau într-un pom înflorit, se aerisesc hainele şi zestrea, etc. Sărbătoarea este celebrată, cu mici diferenţieri zonale, pretutindeni în România.
Încondeiatul ouălelor Tehnica de înfrumuseţare cu motive zoomorfe, antropomorfe, fitomorfe, schiomorfe… a ouălelor jertfite la Paşte, simbol al divinităţii care moare anual este numită încondeiatul ouălor. Tehnologia populară, care transformă oul în operă de artă, cuprinde mai multe faze de lucru: alegerea ouălor proaspete de găină şi raţă, mai rar de curcă şi gâscă (prin scufundarea lor în apă, ouăle proaspete cad la fund, ouăle vechi se ridică la suprafaţă); selecţionarea ouălelor mari şi frumoase, cu coaja groasă şi fără denivelări; degresarea prin spălarea atentă a ouălelor cu apă caldă la care se adaugă puţin oţet pentru a „prinde” vopseaua uniform, fără pete; aşezarea ouălelor în poziţie orizontală într-un vas cu apă pentru a alege bula de aer pe margine, nu la capete; fierberea ouălor la foc domol, pentru a nu plesni coaja; prepararea vopselelor din plante sau produse de industrie chimică, pentru fiecare vopsea folosind un vas curat; confecţionarea şi pregătirea uneltelor de ornamentat, chişiţa şi feşteleul; cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gâscă care avea rolul cornului de ornat al olarului; topirea cerii de albine în care se adăuga, ca adjuvant, puţin cărbune pisat; încondeierea propriuzisă a ouălelor cu motive ornamentale măiestrit lucrate; introducerea oului încondeiat în vasul cu vopseaua dorită pentru colorarea fondului; scoaterea ouălor din vopsea şi ştergerea urmelor de ceară care lasă în locul lor desenul alb, obţinându-se oul încondeiat monocrom. În cazul ouălelor încondeiate policrom, cazul ouălelor necăjite sau muncite, se repetă, pentru fiecare culoare în parte, cu atenţie şi mult talent, operaţiunile amintite de ornamentare. Local, sunt inversate unele faze de lucru sau se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară a ouălor: ouăle pictate, ouăle săpate sau decorate în relief, ouăle încondeiate cu frunze de plante, ouăle împodobite cu mărgele, ouăle din lemn sau plastic decorate sau pictate şi altele.
Marcul boilor Marcul Boilor este sărbătoarea populară cu dată fixă (25 aprilie) dedicată vitelor mari, în special boilor, principalele animale de muncă în satul vechi românesc. În această zi boii erau lăsaţi să pască pe unde şi cât doreau, nu erau legaţi şi, în niciun caz, nu se înjugau la căruţă sau la plug (Banat, Bucovina).
Înroşitul ouălelor Înfrumuseţarea prin vopsire şi încondeiere a ouălelor la Paşte, substitute ale divinităţii primordiale, pentru a fi jertfite şi mâncate sacramental la sărbătorile pascale este un obicei preistoric preluat şi de creştinism. Ouăle se spală cu grijă şi se şterg cu oţet (se degresează pentru a prinde uniform vopseaua), se fierb la foc domol aşezate culcat în apa vasului şi apoi se introduc într-o baie de vopsea. Până la sfârşitul secolului al XlX-lea vopselele se obţineau în exclusivitate prin diferite procedee, din plante, arbori şi arbuşti, flori, frunze, tulpini, coajă, rădăcini. Reţetele de extracţie a culorilor (galben, roşu, albastru, verde şi negru) şi combinarea lor pentru obţinerea diferitelor nuanţe, variau de la zonă la zonă şi, uneori, de la sat la sat. Culoarea principală a vopsitului cu plante era galbenul; cu excepţia albastrului, toate celelalte culori se obţin prin introducerea mai întâi a oului într-o baie cu vopsea galbenă. De altfel, cele mai vechi şi mai frecvente culori folosite sunt galbenul, culoarea Soarelui pe bolta cerului în timpul zilei, şi roşul, imaginea acestuia la răsărit şi apus. Substantivarea şi feminizarea adjectivelor-culori (roşeală şi roşeaţă pentru roşu, gălbineală, gălbinarea, gălbineaţa pentru galben, verdeaţa pentru verde, albăstreala pentru albastru şi negreala pentru negru) indică haina frumos colorată a vopselei cu care femeia îmbrăca trupul oului, iar olarul trupul oalei.
Joimăriţa Joimăriţa este una din ipostazele zeiţei morţii care supraveghează focurile de Joimari. În imaginarul popular Joimăriţa are înfăţişare înfiorătoare: cu capul uriaş şi părul lung şi despletit, cu dinţii laţi şi gura căscată, o babă zmeoaică, o stafie sau un duh necurat, un animal respingător. Foarte rar este înfăţişată ca sfântă. Locuinţa ei s-ar afla în păduri neatinse de topor şi neumblate de picior de om, în păduri pustii sau în creierii unor munţi înalţi. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, legate de foc: căldăruşe sau oală de lut cu foc sau jar, vătrai etc. Ca supraveghetoare a cultului morţilor, moşilor şi strămoşilor, Joimăriţa vizitează focurile aprinse la Joimari pentru fiecare mort în parte pe podeaua de lut a locuinţei, în curte sau grădină, pe morminte sau lângă morminte şi, pentru toţi morţii laolaltă, în cimitir sau în curtea bisericii. Treptat, din divinitate a morţilor, probabil legată de ritul funerar de incinerare a morţilor, specific populaţiei autohtone înainte de apariţia şi generalizarea înhumării creştine, devine un personaj justiţiar, foarte temut, care controlează şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe, mai ales pe acelea care nu şi-au terminat de tors până la Joimari cânepa, inul şi lâna. Neiertătoare, aceasta foloseşte mijloace cumplite de tortură: arderea degetelor şi mâinilor fetelor şi femeilor leneşe, pârlirea părului, unghiilor şi degetelor, incendierea cânepei, câlţilor şi fuioarelor netoarse etc. Uneori, pedepseşte şi flăcăii care, până la ziua ei, nu au reparat gardurile sau nu au îngrijit bine vitele pe timpul iernii. Vechimea şi semnificaţia Joimăriţei în spiritualitatea românească sunt confirmate de apariţia ei frecventă în folclorul românesc: credinţe, superstiţii, poveşti, zicale populare (Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova, sudul Transilvaniei).
Ospeţe funerare Mesele din cimitirele săteşti în nopţile de Joimari sau de Paşte, când se crede că se deschid mormintele, sunt o întâlnire simbolică între cei vii şi cei morţi. Oamenii aduc în cimitir, fiecare după puterea economică, diferite ofrande (colaci, mâncăruri gătite, băutură, lumânări etc.), le aşază pe mesele din adăposturile special construite, numite şetre, sau puse direct pe pământ, lângă mormintele unde îşi au morţii fiecare familie. După sfinţirea sau binecuvântarea de preot a mesei, urinează, la lumina lumânărilor, ospăţul propriu-zis. La acest ospăţ participă întreaga suflare a satului: săraci şi bogaţi, bătrâni şi tineri. La încheierea ospăţului, oamenii săraci primesc bogate ofrande alimentare (Maramureş, Munţii Apuseni).
Vinerea Paştelui Ultima vineri din Postul Paştelui, când a fost răstignit şi omorât Iisus este numită de români, în raport de zona etnografică, Vinerea Paştelui, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor. În această zi credincioşii, pătrunşi de durere, priveghează trupul neînsufleţit al Domnului simbolizat de Aerul scos din Sfântul Altar şi aşezat în mijlocul bisericii, fac băi purificatoare, ţin post negru şi severe interdicţii de muncă privind torsul, cusutul, ţesutul.
Postul negru, extrem de sever, era ţinut pentru sănătate, în special pentru „secarea” guşii şi bolilor de piele. Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri zonale, pretutindeni în România. Oul de Paşte Oul este un substitut al divinităţii primordiale, înfrumuseţat (gătit) prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Izvoare istorice şi arheologice certe atestă, cu multe secole înainte de Hristos, obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou: la sărbătorile de primăvară, vechii perşi îşi dăruiau ouă de diferite culori; tinerii romani îşi trimiteau ouă vopsite în roşu, împreună cu alte cadouri, la sărbătoarea zeului Ianus etc. Apariţia frecventă a oului, în special a oului colorat, în ceremoniile antice de înnoire a timpului se bazează pe concepţiile lor cosmogonice care comparau universul cu oul generator de viaţă. De pildă, chinezii credeau că Cerul şi Pământul formează un uriaş ou de pasăre: Cerul ar fi învelişul Pământului, asemănător cojii de ou care înveleşte gălbenuşul. Imaginea arhetipală a oului a fost preluată, ulterior, şi de creştinism: oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. La început ouăle se vopseau cu plante în galben – culoarea Soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu – culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. După milenii de evoluţie a credinţelor şi ideilor religioase, românii înroşesc şi încondeiază ouăle primăvara, la sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, Paştele. Înroşitul şi încondeiatul ouălor, meşteşuguri populare de un rar rafinament artistic, se îmbină cu numeroase credinţe şi obiceiuri precreştine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap (Ciocnitul ouălor) şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul înconjurător moare şi renaşte anual, împreună cu divinitatea adorată. Bogata terminologie zonală a ouălor încondeiate reflectă tehnica încondeiatului (ouă închistrite, împistrite, picurate, pictate, împuiate) şi instrumentele folosite (ouă încondeiate). Alte denumiri, precum ouă necăjite şi ouă muncite, se referă la chinul ouălor în timpul complicatului proces de încondeiere: desenarea cu ceară încinsă, şi introducerea lor de mai multe ori în apă fiartă. Obiceiurile şi credinţele legate de cojile acestora pot aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, pot să lege sau să îndepărteze oamenii, să grăbească căsătoria fetelor, să înmulţească vitele etc.
Paştele Timpul deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de Noaptea învierii Mântuitorului Iisus este, din punct de vedere etnologic, un scenariu ritual de înnoire anuală a timpului. Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate substituită de o efigie (statuie, steag, mască, totem), un om (conducător, oştean, fecioară, prizonier), un animal (berbec, ţap, miel, cal, taur), pasăre sau ou de pasăre, arbore, plante alimentare. Moartea şi renaşterea divinităţii adorate celebrate de precreştini au fost disociate de creştini; ei au fixat Naşterea Domnului la solstiţiul de iarnă (Crăciunul), iar moartea la echinocţiul de primăvară şi în raport cu faza lunară (Paştele). Deosebirea fundamentală intre creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi. Creştinii au receptat moartea urmată numai la trei zile de învierea Domnului Iisus cu moartea şi renaşterea zeului detronat (Mithra, Crăciun). Timpul, se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se închid mormintele şi se întorc spiritele morţilor la Joimari, iar Iisus este trădat, chinuit, umilit şi omorât prin răstignire. După trei zile de haos şi întuneric în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul învierii Domnului din noaptea Paştelui şi actele de purificare din săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia. Asemănător celorlalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic (Anul Nou Civil, Anul Nou Agrar, Anul Nou Pastoral, Anul Nou Dacic şi altele), la Paşte se fac sacrificii violente (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului, ciocnitul sau moartea violentă a oului), se prepară alimente rituale
(pasca, colacii), se aprinde ritual lumina, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc, etc. Ciocnitul ouălelor Sacrificiul divinităţii primordiale, înfrumuseţată prin vopsire şi încondeiere, şi simbol al jertfei Domnului Iisus supravieţuieşte în obiceiul numit Ciocnitul Ouălor. Actul ritual, aşteptat cu nerăbdare de credincioşi după slujba de înviere a Mântuitorului în noaptea Paştelui, este permis până la Ispas, înălţarea Sa la ceruri, în special în zilele de duminică şi Sângiorz. Sacrificiul se săvârşeşte solemn de doi oficianţi ai cultului după reguli precise: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, loveşte violent „capul” oului său de „capul” oului ţinut în mână de partener în timp ce pronunţă formula cunoscută „Hristos a înviat!” la care i se răspunde „Adevărat a înviat!”; oul a cărui coajă a plesnit este primit în dar de cel care l-a spart sau este mâncat sacramental de persoanele care l-au sacrificat. Jertfa ouălor numită „cap în cap” poate continua, după acelaşi ritual, „în coaste” sau în „burtă”, „în spate” sau „în fund”. Local, în Transilvania, tatăl familiei jertfea singur un ou slujit în biserică în noaptea învierii, îl curăţa, îl împărţea egal la membrii familiei pentru a fi mâncat sacramental. Deşi regulile ciocnitului ouălor pot varia de la zonă la zonă, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură, ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute”, „pe nevăzute” etc. Cojile ouălor erau aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor sau în apele curgătoare pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paştele, se puneau în hrana animalelor şi păsărilor, se păstrau pentru vrăji şi descântece etc.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII MAI
Florar Luna a treia în calendarul roman şi luna a cincea în calendarul iulian şi gregorian, cu început de an la 1 ianuarie indică, prin denumirile populare, timpul florilor (Florar, Florariu) şi exuberanţa vegetaţiei (Frunzar). Zicala populară „Mai e Rai” caracterizează cel mai propice timp pentru agricultură: suficient de călduros, precipitaţii abundente, lipsite de grindină şi piatră. Pe ogoare, în livezi, grădini şi podgorii activitatea este în toi, iar turmele de oi, cirezile de vite şi prisăcile dau randament economic maxim. Sărbătorile populare din luna mai, puţine cu dată fixă (Arminden, Constandinu Puilor şi Ioan Fierbe-Piatră) şi mai numeroase cu dată mobilă (pentru un an cu dată mobilă a Paştelui 1 Mai: Paşte, Pastele Blajinilor, Ropotitul Ţestelor, Mătcălăul, Joile Verzi, Todorusale) cuprindeau obiceiuri şi practici sezoniere specifice primăverii.
Arminden Ziua dedicată zeului vegetaţiei, protector al vitelor, cailor, holdelor semănate, viilor şi livezilor se numeşte Armindeni în Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova, unde este celebrat la 1 mai, şi Sângiorz (Sf. Gheorghe) în Muntenia şi Oltenia, unde este prăznuit la 23 aprilie. În Ţara Lăpuşului el este sărbătorit la Rusalii. Obiceiurile specifice acestei zile sunt: împodobirea cu ramură verde (substitut al zeului vegetaţiei) a stâlpilor porţilor şi caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor şi în alte anexe gospodăreşti pentru protecţia oamenilor şi animalelor de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice; implantarea în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în ţarină, între hotare a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg curăţat de crengi până spre vârf şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu numit Arminden, Maial, Pomul de Mai; organizarea petrecerilor câmpeneşti, la iarbă verde, la pădure, la vii şi livezi unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă, aşa cum rezultă dintr-o veche strigătură populară:
„Frunză verde de pelin, Iată-ne la Armindeni, Beau mesenii şi mănâncă, Şi de ciumă nu li-e frică!”
Rostogolirea (tăvălitul) prin iarbă, spălarea pe mâini şi pe faţă cu rouă; strigarea pe nume a strigoilor pentru a-i împiedica să fure mana vitelor cu lapte şi a holdelor semănate; purtarea pelinului la pălărie, în sân, în buzunare, împodobirea ferestrelor şi icoanelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănarea primelor cuiburi de fasole şi castraveţi. Local, Armindenul se considera început de vară şi limită calendaristică până când se mai putea semăna porumbul. Obiceiul prinderii ramurii verzi sau implantării Pomului de Mai a fost amestecat cu tradiţia inspirată de episodul din Noul Testament al omorârii copiilor de Irod. Conform legendei, după ce ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor, mergând din casă în casă, ar fi pus seara, ca semn, o ramură verde la locuinţa unde au ajuns şi de unde urma să înceapă a doua zi măcelul. Dar, în timpul nopţii, oamenii au pus ramuri verzi la toate casele, înşelând pe Irod şi salvând pe pruncul Iisus.
Ziua pelinului Pelinul, (Artemisia absinthium L.), plantă cu miros specific din familia Compositae, era onsiderat un antidot, cu puteri miraculoase, împotriva Ielelor şi relelor produse de acestea („lovitul de Iele”, „luatul din Rusalii”). El devenea foarte îndrăgit la Armindeni şi Rusalii când se purta la pălărie, la brâu, în sân sau se punea pe mese şi în paturi pentru a alunga spiritele şi duhurile rele. Pentru protecţia magică a cetei de căluşari, pelinul se lega în vârful steagului căluşarilor şi se mesteca în gură în momentele cheie ale Căluşului: Legatul Căluşului, Doborârea Căluşarilor. În medicina populară pelinul, mai ales cel recoltat în ziua de Armindeni, era un leac apreciat pentru tratarea malariei, durerilor de stomac, umflăturilor, bolilor de ochi iar vinul amestecat cu pelin pentru „subţierea sângelui”.
Lioara
Dialogul purtat între membrele cetei feminine împărţită inegal, reprezentând „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”, purtat pe mormintele din cimitire, prin care suratele trec simbolic „dintr-o parte” în „altă parte”, este menit să potolească dorul celor vii de cei morţi într-una din sărbătorile care urmează după deschiderea mormintelor la Joimari (Paşte, Duminica Tomii sau Paştele Morţilor, Rusalii). Ceremonialul se compune din două părţi:
 împărţirea suratelor (fetelor) în două grupe inegale (5-6; 7-8; 9-10), legătura simplă a celor două lumi, şi trecerea lor dintr-o parte în altă parte, câte una, în ordinea precizată de textul rostit sau cântat de participante sub formă de dialog în vederea refacerii echilibrului;  formarea perechilor, reprezentând sufletele celor vii şi ale celor morţi, care se ţin de mână, de o nuia, de o batistă sau feleguţă şi formarea „podului”, prin ridicarea braţelor pe sub care trec alegoric, din viaţă în moarte şi din moarte în viaţă, celelalte perechi.
Ceremonialul începe în cimitir, pe morminte, motiv pentru care este numit şi Jocul pe Morminte, înconjoară biserica şi este continuat pe uliţele satului, peste câmpuri, spre satele învecinate prin antrenarea şi a altor persoane. Textul, rostit sau cântat pe o melodie caracteristică folclorului copiilor sau specifică numai Lioarei, are versurile penta- şi hexasilabice, caracteristice poeziei de ritual şi, ca urmare, de mare vechime. Melodia este considerată de etnomuzicologi un gen muzical aparte, bine închegat şi sensibil diferenţiat de alte categorii de texte folclorice. Surata moartă, plecată în lumea cealaltă, poartă numele unei flori de primăvară (lioară, liliuţă, milioară, vioreaua). Dansurile rituale executate la Paşte, Duminica Tomii şi Rusalii poartă diferite nume (Lioara, Gardul, Moara, Mioara, Luminioara, Încâlcita, Jocul felegii şi altele) şi este atestat în Bihor, iar ca joc al copiilor în majoritatea judeţelor României:
„La noi mai puţine Şi la voi mai multe Dorul Mărioarelor, Surioarelor! — Poftiţi şi v-alegeţi… — Care cum vă place! — Nouă ne mai place Pe Mariana-ncoace!”
Băutul Mărţişorului Petrecere câmpenească la Armindeni (1 mai) sau într-o duminică apropiată ocazionată de scoaterea mărţişorului legat la mână sau agăţat în piept la 1 martie. La ospăţul organizat în pădure, vii sau livezi şi la care participă rude şi prieteni, tineri şi bătrâni, se mănâncă miel fript şi se bea vin pelin pentru înnoirea sângelui (Bacău, Neamţ).
Căţeaua Joc ritual al Junilor Braşoveni, care se desfăşura pe întuneric, în noaptea de joi spre vineri din Săptămâna Junilor. La comanda vătafului, junii se dezbracă în grabă până la brâu. Feciorul care întârzia era lovit cu curelele pantalonilor de ceilalţi membri ai cetei. Urmau apoi mişcări tumultuoase şi ameţitoare în jurul unui loc central (Scheii Braşovului). Acest ciudat joc a fost consemnat şi în ceremonialul nupţial unde era executat de feciori pe furiş, la Masa Mare, în timpul nopţii (Moldova). Numele de Căţeaua este purtat şi de un act de iniţiere agrară a tinerilor în nopţile de Crăciun sau de Anul Nou. Participanţii, aşezaţi în linie dreaptă, unul în spatele celuilalt, executau diferite mişcări, intercalate cu sărituri, şi răspundeau pe rând, în ritmul muzicii, la întrebările puse de primul dansator pe probleme de agricultură (Bucovina).
Fântâniţa Ziua de vineri din prima săptămână de după Paşte este rezervată căutării izvoarelor de apă, construirii şi curăţirii fântânilor din moşia satului. Se credea că izvoarele şi fântânile amenajate în această zi vor avea apă abundentă şi nu vor seca în verile secetoase (Moldova).
Călcatul ursului Practică terapeutică care constă în masarea spatelui bărbaţilor prin călcarea lor de urs la începutul Anului Pastoral (aprilie-mai). Ţiganii ursari mergeau prin sate, cu ursul legat în lanţ şi colindau din casă în casă. După un joc în bătătura casei executat în ritmul tobei şi strigăturilor:
„Joacă bine Moş Martine Că-ţi dau pâine şi măsline!”
bărbatul, în mod obligatoriu capul familiei colindate, se culca pe burtă pentru a fi călcat de urs pe spate. La comenzile ursarului, ursul se lăsa mai greu sau mai uşor, se aşeza în şezut pe „pacient” etc. Bărbaţii călcaţi de urs aveau convingerea că devin mai puternici şi că sunt feriţi de dureri de şale de-a lungul anului. Cu acest prilej femeile smulgeau, dacă puteau, fire de păr din blana ursului pentru afumarea copiilor bolnavi de sperietură. Obiceiul, practicat în sudul României până în anii ’70, a fost preluat de la români de către ţigani, care l-au transformat într-o sursă de câştig.
Duminica Tomii Prima duminică după Paşte dedicată Apostolului Toma în calendarul ortodox şi sufletelor morţilor în calendarul popular, este numită Pastele Morţilor sau Pastele Blajinilor. Toma din Galileea, unul din cei 12 apostoli aleşi de Iisus, cel care s-a îndoit de învierea Domnului dar s-a încredinţat după ce i-a pipăit rănile provocate de piroane, este prăznuit toamna, în ziua de 6 octombrie, nu primăvara, după Paşte. Credincioşii, după ce participă la slujbă, depun ofrande bogate pe mormintele rudelor din cimitir (vase, ouă roşii, colaci, lumini aprinse) şi se ospătează în curtea bisericii. Ospăţul funerar se prelungeşte până la apusul soarelui în sunetul clopotelor (Beiuş şi alte zone din Transilvania).
Paştele Blajinilor Sărbătoarea populară cu dată mobilă, numită şi Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor. Blajinii, oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, s-ar afla într-o lume îndepărtată, la vărsarea apei Sâmbetei în Sorbul Pământului. Ei sunt anunţaţi că a sosit Paştele de către oamenii de aici care pun pe apele curgătoare cojile de ouă sparte în timpul înroşitului sau la prepararea alimentelor rituale (cozonaci, pască). Când sosesc cojile de ou în ţara lor îndepărtată, în general după o săptămână de opt zile, se serbează separat, „aici” şi „acolo”, Pastele Blajinilor sau Pastele Morţilor. În această zi, credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, fac libaţiuni, se întind mese festive (rituale) în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde. „Acolo”, după un an de post şi izolare, bărbaţii (blajinii) se întâlnesc cu femeile (blajinele) pentru procreare, se ospătează cu resturile de alimente trimise pe apă, căzute pe pământ şi în iarbă, sau date de pomană de rudele lor de „aici”. Astfel, oamenii îşi imaginau că pot petrece Paştele împreună cu moşii şi strămoşii „aici”, prin venirea spiritelor morţilor când se deschid mormintele şi cerurile la Joimari sau separat, fiecare în lumea din care face parte, oamenii „aici” şi blajinii „acolo” dar cu alimente şi băutură expediate prin diferite tehnici de rudele de „aici” (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Banat).
Blajinii Blajinii sunt reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor, celebraţi primăvara, la Paştele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii. Ei ar trăi la hotarul dintre „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului. Deşi duc o viaţă austeră, cu posturi severe, ei nu ştiu să ţină evidenţa sărbătorilor şi să calculeze data Paştelui. Ca înfăţişare, ar fi oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. Băieţii sunt crescuţi de mamele blajine până când aceştia pot să meargă şi să se hrănească singuri, după care trăiesc, în izolare şi asceză, împreună cu bărbaţii. (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Bistriţa-Năsăud).
Ropotinul Ţestelor
Una din sărbătorile importante ale femeilor este marţea a treia după Paşte, numită Ropotinul Ţestelor şi dedicată confecţionării ţestelor pentru coacerea pâinii, turtei şi mălaiului de-a lungul unui an. Femeile, adunate mai multe laolaltă, pe părţi de sat sau pe neamuri, frământau lutul, îl înmuiau cu apă şi îl amestecau cu pleavă, îl modelau sub forma unui clopot sau platoşă mai bombată. După zvântarea ţestelor la soare, femeile le netezeau lipindu-le cu lut fin pentru a nu se crăpa la temperaturi înalte, le împodobeau cu ramuri verzi şi flori de câmp, le aşezau pe foi de lipan să se usuce la dogoarea Soarelui. În această zi femeile confecţionau din lut şi capacele cu care astupa gura sobelor şi cuptoarelor de copt pâine. După terminarea lucrului femeile petreceau, cu mâncare şi băutură, fără să neglijeze stropitul ţestelor cu vin. Ropotinul Ţestelor era ziua când femeile credeau că au dreptul să se poarte mai aspru cu bărbaţii. Tehnica primitivă a prelucrării lutului cu mâna, numai într-o anumită zi a anului, în exclusivitate de femei, obiceiurile şi credinţele legate de confecţionarea şi apoi de folosirea ţestului etc. sunt reminiscenţe ale neoliticului ceramic şi agricol când dreptul de a prelucra şi modela lutul aparţinea în exclusivitate femeii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).
Însurăţitul şi Înfrăţitul Este legământul juvenil legat până la moarte de tineri (9-14 ani), pe criterii de prietenie, sex şi afinitate sufletească la Sântoader, Moşii de Vară, Mătcălău sau în altă zi de primăvară sau vară. Ceremonia, care are o bogată sinonimie zonală (Prinsul Verilor şi Văruţelor, Datul de-a Verişoarele, Însoţirea, Măţcuţatul Fetelor, Mătcălău şi altele), se desfăşoară cu sau fără martori, în câmp, în cimitir, în casă, în jurul unui brad împodobit, în grădină, în jurul unui pom care înfloreşte şi rodeşte, pe grupe mici, de doi copii (două fetiţe sau doi băieţi), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete şi băieţi laolaltă. Legământul cuprinde mai multe momente rituale şi ceremoniale: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale (colaci, grâu fiert), joaca sau zbenguiala copiilor. Ceremonia se repetă, în unele zone etnografice, anual, la aceeaşi dată, până la intrarea în joc (horă) a fetelor şi băieţilor. Persoanele legate, veri, văruţe, surate, fraţi de cruce etc. se întâlneau anual, după căsătorie, de obicei la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copiii şi apoi oamenii, tineri şi bătrâni, îşi spun pună la moarte, surată, vere, fârtate, şoală (verişoară) şi se comportă unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiesc în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşesc tainele, nu se căsătoresc cu sora sau fratele suratei sau fârtatelui, se ajută şi se apără reciproc până la sacrificiul suprem etc. La moartea suratei sau fârtatelui, sora sau fratele de legământ purta doliu şi, local, împlinea un ritual de dezlegare. Obiceiul este atestat, cu variante şi diferenţieri zonale, la românii de pretutindeni.
Sulul Zeul vegetaţiei substituit de un butuc de lemn împodobit ca un om, care fertilizează în prima joi după Paşte lanurile de grâu, se numeşte Sulu. Ceata de fete confecţiona din sulul războiului de ţesut, o păpuşă cu cap, gură, ochi şi mâini, o îmbrăca în haine frumoase, îi punea floare la ureche etc. În după-amiaza zilei de miercuri din Săptămâna Luminată Sulul era condus în câmp, la lanurile de grâu, pe o melodie tânguitoare, asemănătoare Caloianului şi bocetelor de înmormântare, care-l prezenta în dublă ipostază, a bătrâneţii şi tinereţii:
„Sulule, bătrânule, Şi nepetrecutule, Şi neîmbobocitule! Sulule, tinerelule, Şi nepetrecutule, Şi neîmbobocitule!”.
Acolo, în câmp, „zeul” fertiliza holdele: era culcat peste lanul de grâu, era băgat pe sub grâul verde, se rupeau fire de grâu şi i se băgau prin buzunare, era jucat şi apoi adus acasă. A doua zi, dimineaţa, se mergea din nou în procesiune în câmp, dar şi în pădure unde se zăbovea mai mult. Fetele se întorceau în sat, împreună cu Sulul, pe la ora prânzului, unde erau aşteptate cu „pomana Sulului”, masă comună, cu mâncare gătită pentru toate participantele.
În final, Sulul este stricat, adică este dezbrăcat de haine (satele de pe valea Mostiştei, jud. Călăraşi). La românii din Transnistria este atestată a sărbătoare câmpenească numită Sulica, iar substantivul feminin de la sul, sula, denumeşte o unealtă meşteşugarilor (cizmari, cojocari), devenită simbol al virilităţii. Gherman Ziua de 12 mai este dedicată unei reprezentări mitice, răspunzătoare de sănătatea vitelor şi belşugul holdelor, care a preluat numele Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului din Calendarul ortodox (Banat, Haţeg).
Credinţe despre stele Puzderia stelelor de pe cer ar reprezenta numărul oamenilor care s-ar fi născut după Adam. După alte credinţe, stelele se nasc şi mor o dată cu oamenii cărora le sunt dedicate. Ca urmare, stelele şi oamenii formează două lumi egale ca număr de „locuitori”, una pe Cer, alta pe Pământ. Conform unei legende, stelele sunt turma de oi supravegheată de Lună. Ele ar fi lumânări sau făclii aprinse, lipite de cer sau de un policandru uriaş, făcute de Dumnezeu din foc sau din pietre preţioase pentru a lumina noaptea şi a le indica oamenilor timpul şi drumul de mers. Unele stau pe loc, altele se învârt în jurul altora sau joacă în nopţile cu ger puternic. Pornind de la credinţa că fiecare om are o stea proprie care îl călăuzeşte de-a lungul vieţii, se făceau vrăji cu steaua bolnavului pentru însănătoşire şi cu steaua fetei necăsătorite pentru aflarea ursitului etc.
Mătcuţatul fetelor Legământul juvenil până la moarte între fete, sinonim cu Însurăţitul şi Înfârtăţitul, Datul de-a verii şi Verişoarele, Însoţirea este numit – în Banat – Mătcuţatul Fetelor. Ceremonia se desfăşoară în casă, în jurul unei mese, sau în grădină, în jurul unui pom fructifer, de obicei un măr înflorit. În cazul în care legământul se face în casă, acesta se compune din următoarele secvenţe: înţelegerea între fetele care doresc să se prindă mătcuţe sau surate, prepararea unei turte din făină de grâu de către o femeie iertată sau o fată curată; alegerea unei gazde care oficiază şi legământul; aşezarea fetelor în jurul mesei împodobite cu turta coaptă şi presărată cu sare; decuparea unei cruci în turtă şi înmuierea ei cu atâtea picături de vin câte fete se prind Mătcuţe sau Surate; tăierea şi Împărţirea crucii înmuiate în vin cu un ban de argint, în atâtea bucăţi, câte fete se prind surate; mestecarea şi înghiţirea turtei sacre primită după tăierea ei cu moneda de argint; invocarea solemnă a zeului:
„Mătcălău, Mătcălău! Roagă-te lui Dumnezeu Să ne ferească de rău Că şi noi cât vom trăi În tot anul te-om cinsti Te-om cinsti cu chiţi de flori L-aste mândre sărbători! Te-om cinsti şi pomeni Cum Mătcuţe ne-om numi Până-n lume vom trăi!”.
Ceremonia se încheie, după îmbrăţişarea şi sărutarea suratelor, cu un ospăţ la care participă părinţii şi rudele lor apropiate. Banul de argint este tăiat în atâtea bucăţi câte fete s-au legat mătcuţe. Bucata primită de o surată este păstrată cu mare grijă întrucât la înmormântare i se pune în sân pentru a fi recunoscută de celelalte surate pe „lumea de dincolo”. În timpul vieţii suratele se vizitează, an de an, la Mătcălău, cu care prilej îşi aduc daruri şi buchete de mătcuţe (flori de primăvară). Local, în ziua de Mătcălău, se-mpărţeau, după un scenariu asemănător, şi feciorii (Banat).
Ţestul Cuptor preistoric pentru coacerea pâinii şi turtei sacre, modelat din lut de femei în ziua de Ropotin (Râmotin, Rămotin, Cerină), în marţea a treia după Paşte. Prelucrarea şi modelarea lutului se făcea numai de femeile căsătorite adunate mai multe laolaltă, pe părţi de sat sau pe neamuri. Întrucat această activitate era interzisă în alte zile ale anului, iar cuptorul mobil din lut se putea sparge sau crăpa, fiecare femeie îşi modela două sau mai multe ţeste.
Pentru cei vechi, ţestul forma laolaltă cu vatra pe care se aşeza, o pereche divină: Zeiţa Mamă, Pământul, simbolizată de vatra focului, şi Zeul Tată, Soarele, simbolizat de ţestul semisferic încins de foc. Împreună zămisleau pâinea sacră. Mesele zilei Momente ritmice de întrerupere a activităţilor economice, determinate de înălţimea Soarelui pe bolta cerească şi de fiziologia umană, pentru alimentaţie şi, uneori, pentru odihnă şi relaxare. Mesele zilei împart ziua de muncă a ţăranului în trei părţi inegale: prânzul, amiaza şi cina. La ziua de vară se adaugă încă o masă, cina mică sau chindia.
Joile oprite Ciclul de 9 joi, cuprinse între Paşte şi săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise anumite activităţi casnice, agrare, pastorale etc, este numit Joile Oprite. La începutul secolului al XX-lea se ţinea, însă, un număr variabil de joi: 3 şi multiplul lui 3, 9 în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina, 7 în Muntenia centrală şi, mai rar, 1, 2 sau 4. Joile Oprite, numite Joile Verzi în sudul ţării şi Joile Pomenite în est, erau potrivnice omului: aduceau ploile însoţite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi îngheţurile târzii etc. În speranţa că ele vor fi îmbunate şi transformate din forţe malefice în forţe benefice, Calendarul popular a instituit unele interdicţii de muncă, de unde şi numele lor de Joi Oprite.
Astronomia populară Capitolul ştiinţei populare care cuprinde observaţii şi reprezentări despre aştri, obţinute pe cale empirică şi transmise prin canale folclorice, este numit de etnologi Astronomie populară. Reglemetarea vieţii sociale s-a efectuat prin observarea fenomenelor repetabile aflate în continuă mişcare pe Cer (răsăritul şi apusul Soarelui, fazele de evoluţie ale Lunii, echinocţiile şi solstiţiile) şi pe Pământ (succesiunea sezoanelor friguroase sau călduroase, ploioase sau secetoase, ciclurile vegetale şi de reproducere ale animalelor etc). Cunoştinţele de astronome populară, izvorâte din nevoi practice de orientare în timp şi spaţiu, de planificare a activităţilor umane pe anotimpuri, luni, săptămâni şi zile au format un sistem eficient de cronometrie care a stat la baza inventării calendarului popular, creaţie de excepţie a românilor.
Constandinu puilor În ziua de celebrare a Sfinţilor Constantin şi Elena în calendarul popular apare o sărbătoare dedicată păsărilor de pădure, numită Constantin Graur sau Constandinu Puilor. În această zi păsările de pădure, după ce li s-au dezlegat glasul la Vlasie, s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete, îşi învaţă puii să zboare. Pentru preîntâmpinarea distrugerilor holdelor şi strugurilor de către păsările cerului, în special de grauri, mulţi agricultori şi podgoreni, nu lucrau în ziua dedicată acestora. În sudul României ziua de Constandinu Puilor era considerată limită calendaristică pentru semănatul porumbului, ovăzului şi meiului.
Ojină Reperul pentru aprecierea timpului diurn situat între amiază şi apusul soarelui, între orele 14-16, sinonim cu chindia, se numeşte, în Transilvania, ojină.
Marţolea Reprezentarea mitică feminină, personificare a zilei de marţi, este Marţolea. Aceasta era imaginată ca o femeie bătrână „cu putere diavolească”, sau ca o „femeie-strigoi” cu locuinţa în păduri, codrii pustii şi în văzduhuri. Umblă prin sate în noaptea de marţi spre miercuri, din care cauză se numeşte şi Sfânta Miercuri, pentru a surprinde femeile lucrând. Dacă nu găseşte uşa deschisă, intră în casă folosindu-se de diferite şiretlicuri. Ca şi Joimăriţa, foloseşte diferite metode de tortură pentru pedepsirea femeilor. A fost atestată sub denumirea de Marţolea sau Marţi Seara în Transilvania şi Banat. Apare, sporadic, şi în Muntenia (Muscel, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Brăila), în Dobrogea (Constanţa) şi Moldova (Neamţ, Tecuci, Covurlui, Botoşani), dar numai în zonele de contact cu Transilvania şi de-a lungul unor vechi drumuri pastorale frecventate de oierii ardeleni.
Strat de rusalii
Ziua de naştere a Căluşului, zeu protector al cailor şi sezonului călduros al anului, celebrată în miercurea a patra după Paşte, la Legatul Căluşului, se numeşte Strat de Rusalii, Strodul Rusaliilor sau Todorusale. În această zi s-ar întâlni Caii lui Sântoader, flăcăi voinici pentru a petrece cu Rusaliile sau Ielele, fecioare frumoase (Muntenia şi Oltenia). Jurământul căluşarilor Legământul cetei ierarhizate de Căluşari (Vătaf, ajutor de Vătaf, Căluşari) faţă de zeul cabalin substituit de Mut, Ciocul şi Steagul Căluşului, desfăşurat la Strodul Rusaliilor sau, înainte de pornirea Căluşului, în Sâmbăta Rusaliilor sau în Duminica Mare, este numit jurământ. Ceremonia, desfăşurată într-un cadru ezoteric şi în condiţii solemne, în faţa Mutului şi sub conducerea Vătafului, poate fi de două tipuri: jurământul noilor căluşari care se angajează că vor intra în ceată şi vor juca Căluşul un număr fix de ani (3-5-7-9), când poate părăsi ceata sau, dacă doreşte să mai joace, reînnoieşte lagământul; jurământul anual al căluşarilor că vor respecta Legea Căluşului. Mutul, care întruchipează divinitatea cea mare, primeşte şi nu depune jurământ. Foarte rar în unele cete, Mutul jură că nu va vorbi pe perioada cât se va juca Căluşul. În timp ce căluşarii repetă jurământul după Vătaf, pe uscat sau cu picioarele în apa unui lac sau râu, ţin mâna pe Ciocul Căluşului, pe Steagul Căluşului sau îşi ating mâinile pe sub nivelul apei. Uneori, şi dezlegarea de jurământ se efectuează, înainte de Spargerea Căluşului, printrun alt jurământ, că au respectat Legea Căluşului în timpul jocului. Formule obişnuite de jurământ: „Jur cu Zău, pe sufletul moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea Steagului!” „Jur că voi sluji Căluşului în credinţă, cinste, supunere şi-n frica lui Dumnezeu!” „Jur în frica lui Dumnezeu că voi asculta întru totul pe Vătaf, mă voi supune la tot ce mi se va cere şi nu voi ascunde nimic de ceilalţi!” „Jurăm pe Zău, că am respectat Căluşul aşa cum îi este legea!” … Legământul între Căluşari şi Vătaf, pe de o parte, între ceata de Căluşari şi divinitatea Căluş, al cărui rol îl joacă Mutul, pe de altă parte, a fost atestat, pretutindeni unde s-a jucat Căluşul. În forme evoluate, el este depus şi astăzi în cetele de căluşari din Oltenia şi Muntenia de sud-vest.
Bătaia rituală Practica magică menită să aducă sănătate, să alunge spiritele malefice, să fertilizeze timpul şi spaţiul, să exprime prietenia, ataşamentul şi solidaritatea dintre oameni (bătutul pe umăr) etc. este numită bătaie rituală. Aceasta apare în zilele de Anul Nou (Sorcova), Măcinici (bătutul pământului cu beţele sau maiurile), Lăsatul Secului de Paşte (bătaia cucilor cu opinca, baterea alviţei, tărbacul câinilor), Ziua Crucii (bătutul nucilor pentru a face rod şi anul viitor), Crăciun (bătaia sau scormonitul colindătorilor cu beţele în foc) etc. Bătaia rituală este şi secvenţa cheie a oricărui scenariu de întemeiere a adăpostului (casa, satul, statul, mormântul), cunoscută sub numele de „bătutul parului” sau „stâlpului”, şi care îşi are originea în instinctul înnăscut de întemeiere a „casei copilului” prin actul nupţial.
Credinţe despre apa Sâmbetei Pe dinaintea împărăţiei Sâmbetei, trece un râu mare, numit apa Sâmbetei. Pe malurile ei trăiesc rugmanii (blajinii), oameni ca noi românii, dar mici la făptură şi puţintei la minte. Sunt şi ei creştini, dar n-au învăţătură creştinească de la Hristos ca noi, ci de la fiul oii, cum avem şi noi de la fiul Măriei. Ţin şi ei Paştele şi Crăciunul, dar precum sunt aşa despărţiţi de lume, nu ştiu nici când e Crăciunul, nici când este Paştele. Şi numai noi, de-aici, le dăm de veste, când au să ţie rugmanii sărbătorile. Că la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri, ca să le ducă râurile până în apa Sâmbetei şi să ştie rugmanii (blajinii) că la noi e Crăciunul şi să-l ţie şi ei. Şi tot aşa ştiu ei că la noi sunt Paştele, după cojile de ouă roşii, pe care le azvârlim noi în râuri, ca să meargă la ei. Se spune că apa asta a Sâmbetei ocoleşte de trei ori pământul, ca un şarpe făcut de trei ori colac, după care intră în pământ şi merge până în Iad şi duce acolo sufletele păcătoşilor. Aşa e scris, ca sufletele păcătoşilor să s-adune pe faţa apelor iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli peste apa din râuri, când te scalzi şi peste apa din doniţă şi să verşi puţin din ea înainte să bei, ca să fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor care s-au adunat pe faţa apei.
Femeia iertată Persoana în vârstă, de obicei necăsătorită sau văduvă ajunsă la menopauză care oficiază, la limita de demarcaţie dintre sacru şi profan, numeroase acte rituale în satul tradiţional se numeşte femeie iertată (de
păcate). Aceasta este, de obicei, bună cunoscătoare a obiceiurilor, a tradiţiilor şi regulilor stricte la prepararea alimentelor rituale (colaci, prescură, pască, măcinici, colivă etc), a plantelor de leac, a vrăjilor şi descântecelor.
Pâca Reprezentarea mitică populară care trebuia pomenită „de tot omul care pipă” sau fumează se numea, în Transilvania, Pâca sau Pafa şi era asociată, de obicei, cu Mama Dracului. Într-o legendă populară se spune… „Când a primit Domnul Hristos moarte şi s-a îngropat în pământ, i-a răsărit tămâie pe mormânt. Pe mormântul Diavolului a răsărit tutun şi Diavolul i-a zis: — Să vedem Doamne, la care aleargă lume mai multă: la tămâie sau la tutun. Când veni lume, a alergat mai mult la tutun, la mormântul Diavolului. Acesta, văzând multă lume la tutun, a zis: — Să-mi dai mie, Doamne, pe toţi care or bea tutun! — Ai tăi să fie care or bea tutun!” Legătura dintre tutun şi Diavol apare şi în alte genuri folclorice, precum chiuitura:
„Câte fete la strânsură, Toate stau cu pipa-n gură. Iese Dracul de sub râpă, Şi le pune foc în pipă!”
Marţile oprite Ciclurile de trei zile (în Vâlcea, Argeş, Buzău, Olt, Teleorman, Constanţa), de şase zile (în unele sate din Dobrogea) şi de nouă (în nord-estul Munteniei, centrul şi nordul Moldovei) formate din zilele de marţi din săptămânile de după Paşte se numesc Marţile Oprite. Aceste zile erau cinstite prin diferite interdicţii de muncă pentru sănătatea oamenilor, prosperitatea turmelor de vite, ferirea semănăturilor, viilor şi livezilor de furtuni, brume, grindină şi îngheţuri târzii.
Cobiliţa ciobanului Numele popular al constelaţiei Lira, Cobiliţa Ciobanului, exprimă, ca de altfel şi numele altor stele şi constelaţii, importanţa de altădată a economiei pastorale şi bogatele cunoştinţe de astronomie. Cobiliţa Ciobanului răsare şi apune în acelaşi timp cu o altă constelaţie pastorală, Ciobanul cu Oile (Prahova, Neamţ).
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII IUNIE
Cireşar Luna a patra în calendarul roman înainte de Caesar şi luna a şasea în calendarele iulian şi gregorian este dedicată zeiţei Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate. Întrucât în iunie se coc cireşele, primele fructe ale anului, luna se numeşte, local, Cireşar sau Cireşel. Acum, în perioada solstiţiului de vară, când ziua devine cea mai lungă şi insolaţia cea mai puternică din întreg anul, timpul calendaristic şi vegetaţia ajung la maturitate. Totuşi, recoltele, oricât de promiţătoare ar părea în luna iunie, sunt numai o făgăduinţă, nu o certitudine; orice furtună, vijelie, ploaie torenţială însoţită de grindină poate devasta lanurile de grâu, rodul livezilor şi viţei de vie. În războiul dintre forţele naturii, benefice sau malefice, omul, neştiind de partea cui va fi în final victoria, a preamărit, dedicându-le sărbători şi obiceiuri, atât sfinţilor creştini îmbrăcaţi în haine păgâne (Timoftei, Vartolomeu, Onofrei, Elisei, Sânpetru), cât şi divinităţilor păgâne îmbrăcate în haine creştine (Drăgaica, Sânzienele). La acestea se adaugă într-un an cu dată mobilă a Paştelui la 30 aprilie, Joile Verzi, Moşii de Ispas, Moşii de Vară, Duminica Mare, Căluşul, Rusaliile, Marţea Ciocului, Lăsatul Secului de Sânpetru şi altele. Târgurile Drăgaicei şi Sânzienelor, organizate în a doua jumătate a lunii iunie păstrează amintirea unei divinităţi preistorice a agriculturii, celebrată la solstiţiul de vară.
Zău Zău este numele divinităţii preistorice invocate de unele cete de căluşari în formulele lor de jurământ pronunţate la Legatul (naşterea) şi la Dezlegatul (moartea) Căluşului: „Jur cu Zău, pe sufletele moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea steagului!” „Jurăm pe Zău că am respectat Căluşul aşa cum îi este legea!”. În zonele în care s-a jucat sau se mai joacă Căluşul, pronunţarea cuvântului Zău este echivalent cu Dumnezeu şi are valoare de jurământ, cuvânt de onoare, înlocuind sau alcătuind de la caz la caz, expresiile: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”; „Pe cuvânt!”; „Zău că spun adevărul!” etc.
Mutul Căluşului Mască tăcută în ceata Căluşarilor care joacă rolul Căluşului, zeu protector al cailor şi sezonului călduros al anului, opus Filipului cel Mare, protector al lupilor şi sezonului friguros. Mutul, personaj ciudat şi misterios, este îmbrăcat în haine peticite, poartă la brâu un phalus cioplit în lemn, iar pe cap o mască din piele de capră, barbă de ţap, căciulă de ied sau se mânjeşte pe faţă. Este înarmat cu un paloş din lemn sau o altă armă primitivă: băţ, arc cu săgeţi, topor, bici sau gârbaci. În traistă poartă Ciocul Căluşului, totem al divinităţii cioplite în lemn, care se naşte la Legatul Căluşului şi moare simbolic la Dezlegatul Căluşului, precum şi numeroase leacuri pentru vindecarea bolilor. Bărbatul care joacă rolul mutului nu este ales; el se impune prin calităţi excepţionale înnăscute sau dobândite de dansator, atlet, acrobat şi artist desăvârşit. Autoritatea indiscutabilă a Mutului se manifestă atât la nivelul cetei Căluşarilor, cât şi al obştii săteşti, în perioada Rusaliilor şi a întregului an. Prin modul de a se îmbrăca şi, mai ales, prin ceea ce face sau ştie să facă, el polarizează atenţia şi interesul asistenţei: joacă pe mâini, cu picioarele în sus, pe pământ şi pe coama caselor, se caţără în vârful arborilor înalţi şi fără crengi, pe acoperişul clădirilor, execută acrobaţii de care se tem şi artiştii sub cupola circului. Pentru spiritul divin pe care îl întruchipează, Mutul este, în egală măsură, temut şi respectat. În timpul jocului se amuză, joacă, se desfată, face, după legea lui, tot ceea ce îşi doreşte: nu răspunde la comenzile Vătafului, iese şi îi pedepseşte pe căluşari, lovindu-i cu paloşul pe spate, îmbrăţişează şi sărută fetele şi femeile căsătorite, execută tot felul de năzdrăvănii cu phalusul etc.
El e prototipul zeului de altădată. Un singur lucru îi este interzis: să vorbească în zilele când se joacă Căluşul. Încălcarea interdicţiei se pedepsea aspru, uneori cu moartea. Mutul Căluşului a fost atestat la toate cetele de Căluşari.
Ciocul Căluşului Efigie a zeului cabalin purtată în timpul jocului căluşarilor de către Mut sau Vătaf, confecţionată la Legatul Căluşului şi înhumată sau dată pe apă la Dezlegatul Căluşului se numeşte Ciocul Căluşului, Iepurele, Căluş. Ciocul Căluşului este un ciudat totem confecţionat de Mut sau Vătaf dintr-un lemn răsucit sau cioplit în formă de cioc şi gât de pasăre de baltă, de cap şi gât de cai, de cap de lup, de bot de câine şi cap de om, îmbrăcat împreună cu diferite plante de leac şi măsura căluşarilor luată pe fire de aţă într-o piele de iepure şi înfiptă într-un băţ s-au purtată în traista Mutului. În zilele în care se joacă Căluşul, efigia lui este purtată de Mut sau Vătaf, niciodată de un alt căluşar, în traistă sau în braţe. În timpul jocului, Ciocul este aşezat în faţa lăutarilor sau lângă steagul căluşului, ca şi cum ar asista la spectacolul dat în cinstea lui. El este ascuns privirilor profanilor sau li se arată numai în anumite momente, mărind misterul, capul scos din traistă. Pretutindeni unde apare, Ciocul Căluşului este considerat ca ceva diavolesc, mai temut şi respectat decât crucea creştină, care, numai prin simpla atingere poate îmbolnăvi şi lua minţile oamenilor. De altfel, el este folosit, de unele cete, în practica magică de doborâre a căluşarilor. La Marţea Ciocului substitutul zeului este înmormântat într-un loc tainic, de obicei în locul unde a fost confecţionat (movilă, tumul funerar etc). Ceremonia funerară, numită Spartul Căluşului, Dezlegarea Steagului, Veşnica Pomenire cuprinde gesturi şi acte rituale de un rar arhaism. După trecerea unui an de zile, în ziua de Strodul Rusaliilor, Ciocul era dezgropat. Dacă pielea iepurelui care îmbracă Ciocul era putrezită, se înlocuia cu alta nouă (Oltenia şi Banat).
Căluş Zeul cabalin, protector al cailor care se naşte şi moare simbolic la Rusalii se numeşte Căluş. La apariţia creştinismului moartea şi naşterea simbolică a zeului Căluş, care se desfăşurau la echinocţiul de primăvară, în perioada fătatului şi împerecherii cailor (martie-aprilie), au fost împinse în afara ciclului pascal, Caii lui Sântoader la Lăsatul Secului de Paşte, iar Căluşarii la Rusalii, pentru a lăsa loc liber comemorării de către creştini a Morţii şi învierii Mântuitorului. Rolul zeului cabalin este jucat în ceremonialul Căluşului de Mut şi are ca efigii Steagul şi Ciocul Căluşului. Anturajul său divin este format din ceata ierarhizată a căluşarilor (Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, căluşari obişnuiţi), bărbaţi viguroşi care, prin piesele de port, nume, imitarea tropăitului şi galopului, gesturi etc, caută să semene sau să se confunde cu caii. Pe ansamblul calendarului popular, zeul cabalin are vârste şi înfăţişări variate, în consonanţă cu scurgerea timpului: Sântoaderul este un fecior îmbrăcat în straie ţărăneşti dar cu coadă de cal în cioareci şi cu copite în opinci; Sângiorzul este un tânăr călare care alungă spiritele malefice, în special strigoii; Sântilie este matur şi loveşte, din carul său ceresc tras de telegari voinici, dracii întâlniţi în cale; Mutul căluşarilor, deşi poartă pe faţă mască de om bătrân sau de ţap are legat la brâu un phalus cabalin. În timpul Rusaliilor zeul cabalin îşi trăieşte, după un scenariu ritual păstrat în parte şi astăzi, fulgerător viaţa: Naşterea Căluşului, numită Legarea Steagului, Alegerea Steagului, Ridicarea Steagului, Jurământul; Jocul Căluşarilor în zilele de Rusalii, când petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin; moartea Căluşului, în ziua Marţea Ciocului, numită Spargerea Căluşului, îngroparea Căluşului, Veşnica Pomenire, Dezlegarea Căluşului sau Frângerea Căluşului. Actele şi practicile magice ale Căluşului au diferite finalităţi: luptă împotriva Ielelor sau Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea (Luatul din Iele), fertilizează holdele de grâu, cirezile de vite şi femeile sterile. Căluşul, numit în unele zone Zău (Zeu) a fost atestat, ca emblemă şi notă distinctivă a românilor, în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aria lui de răspândire, la nord si la sud de Dunăre, se suprapune peste o parte a teritoriilor locuite de traci, ramură importantă a indo-europenilor.
Legatul căluşului Naşterea simbolică a Căluşului, divinitate cabalină sezonieră, substituită de o mască tăcută (Mutul, Blojul) sau de o efigie (Steagul Căluşului, Ciocul Căluşului) în zorii zilei de Strodul Rusaliilor, în Sâmbăta
Rusaliilor, înainte de asfinţitul Soarelui, sau în dimineaţa Duminicii de Rusalii se numeşte Legatul Căluşului. Căluşarii mergeau, împreună cu lăutarii, în moşia satului, la o movilă care, de obicei, este un tumul funerar din epoca Bronzului sau Fierului, la o apă curgătoare sau stătătoare (lac, baltă), într-un loc tainic din pădure sau câmpie unde se desfăşura, în condiţii ezoterice, ceremonia numită şi Jurământ, Ridicarea Steagului, Legarea Steagului sau Săritul Căluşului. Calendarul culegerii plantelor de leac Repartiţia zilelor favorabile recoltării florilor, frunzelor, seminţelor, fructelor, rădăcinilor, bulbilor şi rizomilor plantelor tămăduitoare de boli de-a lungul anului este numită, după regula altor activităţi umane, calendar al culegerii plantelor de leac. Spre deosebire de recoltarea plantelor alimentare care variază de la an la an cu câteva zile, în funcţie de condiţiile meteorologice şi alţi factori locali, plantele de leac se culegeau după un calendar exact, cu zile şi momente ale zilei şi nopţii riguros fixate de tradiţie. Zilele în care plantele de leac aveau calităţi tămăduitoare erau sărbătorile din preajma echinocţiilor de primăvară şi de toamnă şi, mai ales, cea care marca solstiţiul de vară, Sânzienele. Dar, tradiţia preciza nu numai zilele, ci şi momentele diurne sau nocturne cele mai favorabile (noaptea, dimineaţa în zori, la răsăritul Soarelui) aveau tâlcul lor. Se considerau neeficiente plantele culese la Rusalii sau în preajma Rusaliilor, întrucât acestea ar fi „pişcate de Iele”. Culesul plantelor este un ritual care se desfăşura în anumite condiţii de timp şi de loc: terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni, unde nu se aud câinii lătrând etc. Persoanele care le rupeau trebuiau să fie curate trupeşte şi sufleteşte, să spună anumite cuvinte şi formule magice, să aibă o anumită ţinută vestimentară (îmbrăcate, dezbrăcate până la brâu sau de tot, cu capul descoperit), să răsplătească Pământul pe care a crescut floarea ruptă sau smulsă cu pâine, sare, seminţe etc. În practicile de medicină populară se foloseau în special plante culese la Sânziene întrucât sărbătoarea este situată la mijlocul verii. Puterea ciclului vegetativ la 45grd latitudine nordică o reprezintă, fără îndoială, ziua de 24 iunie (Sânziene) din imediata apropiere a solstiţiului de vară, cu ziua cea mai lungă şi insolaţia cea mai puternică din întreg anul. Acum, în natură, în special în mediul vegetal, se produc fenomene biologice spectaculoase: înfloresc, se pârguiesc şi se coc recoltele şi plantele. Culegerea plantelor de leac în noaptea de Sânziene, oricum înainte de răsăritul Soarelui, este o operaţiune incomodă, care nu ar fi fost efectuată de nici un iniţiat în medicina populară dacă nu ar fi aşteptat de la această acţiune anumite avantaje, reale sau imaginare. Zilele marcate de sărbători când, printre alte practici tradiţionale, se culegeau şi anumite plante de leac şi tincturi se aflau în perioada echinocţiului de primăvară (Săptămâna Caii lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor), în preajma solstiţiului de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Cârcovii de Vară, Ilie Palie, Foca) şi la echinocţiul de toamnă (Sântămărie Mare, Sântămărie Mică, Ziua Crucii).
Moşii de Ispas Pomenile pentru sufletul morţilor date în ajunul sau în ziua de Ispas se numesc Moşi. Se spune că merindele de drum, de obicei caş, azimă, ceapă verde şi rachiu, sunt mâncate de spiritele morţilor în ziua de Înălţarea Domnului (Ispas), în timp ce se înalţă la cer. Local, în Dobrogea, femeile mergeau pe uliţele satului cu alimente pentru a ospăta sufletele morţilor care, înainte de a se ridica la cer, plutesc prin aer (Banat, Muntenia, Dobrogea, Bucovina).
Ispas Personajul mitic care ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, celebrat în ziua de joi din săptămâna a şasea după Paşte, se numeşte Ispas. Întrucât Ispas ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt şi, adesea, ca patron al casei (Muntenia, Moldova, Oltenia). Asemănător marilor sărbători de peste an, la Ispas se săvârşesc, local, sacrificii sângeroase (mielul), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute, se ţineau renumitele târguri şi nedei, cel mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj, sunt sărbătoriţi oamenii cu numele Ispas etc. În drumul lor spre cer, unele spirite ale morţilor se pot rătăci. Rămânând pe pământ, ele devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor. De aceea, în noaptea şi ziua de Ispas se efectuează numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotropaice (care apără de rele) de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor
şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece. Ziua de Ispas este considerată hotar pentru diferite activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor. Formula de salut din ziua de Ispas este creştină: „Hristos S-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. Cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România. Paştele cailor Sărbătoarea cabalină cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), sinonimă cu Joia Iepelor, când se crede că, pentru un ceas şi pentru o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă, se numeşte Pastele Cailor. În această zi, în exuberanţa vegetaţiei de primăvară, caii erau slobozi să pască pe unde doreau, iar boii şi juncanii se urcau la păşunea alpină. Se pare că în vechime, sărbătoarea Paştele Cailor a fost o zi a soroacelor, termen limită când se încheiau sau se lichidau diferite înţelegeri şi afaceri. Spre deosebire de Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) care sunt sărbători ale sorocului cu dată fixă în calendarul popular, Ispasul avea dată mobilă, care varia, de la an la an, cu un număr mare de zile. Din acest motiv importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: zicala populară Paştele Cailor înseamnă a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântu’ aşteaptă”, a nu te ţine de cuvânt. În legendele nativităţii şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului cailor, animale nerumegătoare în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului care ar fi fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.
Bâlciurile de Ispas Târgurile şi bâlciurile anuale, ţinute cu o săptămână înainte de Rusalii, unde se vindeau, oale, străchini şi căni de lut, linguri de lemn pentru Moşii de Vară, se numesc târguri sau bâlciuri de Moşi (în sudul şi estul României). În această zi, la târgul de la Blaj, fetele de măritat veneau cu zestrea şi podoabele mai importante pentru a fi cunoscute şi peţite de băieţi.
Sfinte mărunţi Grupul de patru sfinţi creştini celebraţi: Sfântul Mucenic Timofte, Sfântul Apostol Vartolomeu, Preacuviosul Onufrie şi Sfântul Prooroc Elisei, responsabil în Calendarul popular cu împârguirea şi coacerea lanurilor de grâu, este numit Sfinţi Mărunţi. Pe măsură ce timpul civil şi ritual din Calendarul iulian (stilul vechi) rămânea, an de an, în urmă faţă de timpul astronomic exact, „atribuţiile” de altă dată ale „sfinţilor” de a băga bob spicului de grâu şi de a fertiliza holdele semănate nu mai corespundeau cu stadiul de dezvoltare al cerealelor. Astfel, importanţa lor calendaristică s-a diminuat treptat, devenind mai puţin însemnaţi pentru aprecierea şi planificarea timpului agrar. Fără să-i uite, poporul i-a făcut răspunzători de provocarea unor fenomene meteorologice negative, frecvente în luna iunie: grindina, vijeliile, furtunile şi ploile torenţiale. Credinţe despre aceste divinităţi şi procesul de decădere a importanţei lor în Calendarul popular au fost atestate în Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Sudul Transilvaniei.
Vartolomeul grâului Sărbătoarea grâului, ziua solstiţiului de vară în calendarul iulian când se spunea că începe să se usuce rădăcina grâului şi să se coacă grâul în spic a preluat numele şi ziua de celebrare ale Sfântului Apostol Vartolomeu din calendarul ortodox. Când corespundea ca dată calendaristică cu solstiţiul de vară, se credea că de la acest hotar astronomic vara se întoarce cu faţa la iarnă, că ziua şi insolaţia încep să scadă, în pădure se răsuceşte frunza pe ulm, plop şi tei, iar pe cer apare constelaţia Găinuşa. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vartolomeul Grâului avea trăsăturile unui aprig zeu care îi pedepsea pe cei care îi nesocoteau ziua: bătea piatră, stârnea furtunile şi vijeliile.
Onofrei
Sărbătoarea cu dată fixă (12 iunie), dedicată Sfântului Onofrei, care marca în calendarul iulian perioada solstiţiului de vară, a împârguirii şi coacerii lanurilor de grâu şi orz se numea Onofrei. Sărbătoarea, numită şi Ziua Şoarecilor, era considerată nefastă pentru rozătoare, mai ales în anii ploioşi, şi se considera ultimul termen calendaristic când se mai putea semăna hrişca, porumbul, cartofii şi legumele. După reforma calendarului importanţa acestei divinităţi calendaristice s-a diminuat şi a intrat, împreună cu Timoftei, Vartolomeu şi Elisei, în categoria Sfinţilor Mărunţi (Bucovina).
Brazdă înierbată Bucata de pământ înierbată, de formă pătrată sau dreptunghiulară, decupată dintr-un loc curat şi pusă la intrarea în casă, pe masă sau pe fereastră, pe stâlpul porţii sau pe streaşina construcţiilor în ajunul sau într-o anumită sărbătoare a anului (Sângiorz, Paşte, Ispas, Duminica Mare, Rusalii) pentru paza manei câmpului şi vitelor cu lapte, pentru sănătatea şi belşugul oamenilor, se numeşte Brazdă înierbată. După trecerea sărbătorii brazda înierbată este aşezată în locul de unde a fost decupată, ori este păstrată în casă, fiind considerată ca aducătoare de leac pentru boli, sau se pune în cuibul cloştilor pentru a scoate cât mai mulţi pui (Bucovina, Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia).
Elisei Sărbătoarea cu dată fixă (14 iunie) dedicată în calendarul ortodox Sfântului Prooroc Elisei, care indica, pe stil vechi, solstiţiul de vară, este numită în calendarul popular Elisei sau Eliseiul grâului. Ca divinitate populară, aceasta „bagă bob” spicului de grâu, îl împârguieşte şi îi grăbeşte coacerea. Cei care îi nesocotesc ziua sunt însă pedepsiţi cu furtuni şi grindină. În calendarul pe Stil nou importanţa calendaristică a zilei este minoră şi formează, împreună cu Timoftei, Vartolomeu şi Onofrei, categoria „sfinţilor mărunţi” (Oltenia, Muntenia).
Ielele sau Rusaliile Reprezentările mitice feminine care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, în perioada cuprinsă între Paşte şi Rusalii, se numesc Iele sau Rusalii. Acestea au o bogată sinonimie zonală: Zânele, Măiestrele, Frumoasele, Miluitele, Dânsele, Şoimanele, Vântoasele, Cele Sfinte, Cele Nemaipomenite, Cele Frumoase, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, Ursoaicele şi altele. Rusaliile sunt spirite rebele ale morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşele lor subpământene şi încep să facă rele oamenilor. Pentru a le îmbuna, oamenii, care evitau să le spună Rusalii, le-au dat nume eufemistice (Zâne, Frumoase, Şoimane etc.) sau nume provenite din pronume personale (ele, pronunţate „Iele”, Dânsele) şi demonstrative (Cele). Spre deosebire de Strigoii morţii care apar şi provoacă necazuri oamenilor în anotimpul friguros al anului, Ielele populează peisajul mitic românesc pe timpul verii. Conform tradiţiei populare, Ielele sunt fecioare îmbrăcate în alb, copile frumoase, sfinte, fecioare bătrâne, spirite sau duhuri rele în număr fără soţ (3-5-7-9), mai rar în număr cu soţ (2-4-12). Asemănător Filipilor, Sântoaderilor, Circovilor, Căluşarilor, Ielele apar numai în cete. Prin Banat fiecare membră a cetei poartă câte un nume (Rudeana, Ruja, Păscuta, Trandafira, Consânzeana, Sânziana, Magdalena, Tiranda, Ana, Todosia, etc), adesea invocate în vrăji şi descântece. Locuinţa ielelor s-ar afla prin codrii neumblaţi şi neatinşi de topor şi de picior de om, prin văzduh, pe câmpii, pe ostroave pustii, pe ape mari. Ele pot fi văzute plutind şi fâlfâind prin aer, pe la fântâni, prin pomi, pe sub streşinile caselor. Umblă însoţite de lăutari (fluieraşi, cimpoieri), sună din clopoţei, bat din tobe şi trâmbiţe, joacă (hora, brâul etc), întind mese pe iarbă, beau, petrec, chiuie şi cântă în cor:
„Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu Leuşten şi Odolean, Avrămeasă, Cârtăneasă, Ar fi lumea toată a noastră!”
Pe unde joacă Ielele, pământul rămâne ars şi bătătorit, iarba înnegreşte şi încetează a mai creşte. Ielele ar pedepsi oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, care dorm noaptea sub pomi sau sub cerul liber, care ies noaptea la fântână să aducă apă, prin ridicarea lor pe sus, în vârtejuri, prin pocire şi sluţire. Diferite forme de reumatism şi boli neuropsihice se numesc „luatul din Iele”, „lovitul de Iele”, „apucat de Iele”, „luat din Rusalii”, „rămas şoimărit”, „ologit de Dânsele”.
Local, Ielele urseau copiii la naştere şi preziceau moartea oamenilor. În nopţile când deveneau extrem de periculoase (Sfredelul Rusaliilor, Rusalii, Sânziene, prima zi din Postul lui Sânpetru şi altele), oamenii purtau usturoi sau pelin la brâu. Dacă se întâmpla să le vadă sau să le audă, nu trebuiau să se mişte sau să vorbească. De bolile provocate de Iele se putea scăpa prin diferite procedee: descântece de Ielele sau de Dânsele, „cetanie la mănăstire”, intrarea în hora Căluşului, sărirea bolnavului de Căluşari şi altele.
Coasa Denumirea populară a constelaţiei Cefeu este Coasa. Cele şapte stele ale constelaţiei desenează pe cer coada (coporâia), mânerul (piciorul) şi fierul (lama) cunoscutei unelte agricole, coasa (Dorohoi).
Moşii de vară Sărbătoarea populară cu dată mobilă dedicată morţilor, moşilor şi strămoşilor, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor este numită în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banatul de est, Moşii de Vară. Denumirile zonale ale Moşilor de Vară indică fie importanţa zilei (Moşii cei Mari), fie poziţia ei în calendarul popular (Moşii Duminicii Mari, Moşii Rusaliilor). Se credea că sufletele morţilor, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi s-au plimbat nestingherite printre cei vii, se întorc supărate, la Moşii de Vară, la lăcaşele lor subpământene. Pentru a fi îmbunate li se dădeau de pomană vase din lemn sau din lut, cumpărate în sudul ţării de la Târgurile Moşilor, pline cu vin, apă, lapte, cu mâncare gătită, pâine, flori şi lumânări aprinse. Aceste pomeni, făcute după un ritual respectat cu stricteţe (pronunţarea formulelor consacrate, împărţirea mâncărurilor şi băuturilor cu vase cu tot, înainte ca vreun membru al familiei să guste din acestea), se numeau Moşi. În unele zone ale Moldovei, împărţirea vaselor se continua în prima şi a doua zi de Rusalii. La Moşii de Vară se primeau şi se împărţeau atât de multe vase, încât gospodinele nu mai aveau nevoie să procure altele noi pentru uz propriu. Cumpărau însă vase din lut sau din lemn (doniţe, blide) pentru a le da de pomană. În această zi se efectuau şi alte practici dedicate morţilor: curăţirea şi udarea mormintelor, bocirea morţilor (Muntenia, Oltenia), se făcea plata simbolică a apei ce urma să fie dată de pomană (nordul Moldovei) şi altele. De respectarea cu stricteţe a ritualului şi de abundenţa ofrandelor depindea împăcarea şi întoarcerea morţilor, fără incidente, în lumea lor subpământeană.
Jocul căluşarilor Ceremonialul de mare spectacol, precedat de Legatul Steagului şi urmat de Spargerea Căluşului, în care zeul Căluş petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor, în săptămâna Rusaliilor este cunoscut sub numele de Căluşari. Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurământ de credinţă şi complicate rituri de consacrare, sunt obţinute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre după melodii de joc cântate de lăutari. Muzicanţii nu fac parte din ceată şi, ca urmare, nu depun jurământ de credinţă în faţa Mutului şi Vătafului. Astfel, dansurile căluşăreşti au acelaşi efect cu al beţiilor rituale de la Anul Nou (Revelionul, îngropatul Crăciunului, Iordănitul Femeilor). Jocul căluşarilor poartă cu sine funcţii şi semnificaţii diferite ca vechime şi semnificaţie:
 desfătarea zeului cabalin substituit de o mască purtată de Mut, de o efigie (Steagul Căluşului), un totem (Ciocnitul Căluşului) în care apar excese, urme ale unor practici orgiastice;  transferul magic al fertilităţii divine prin vrăjirea, în timpul jocului, a bolovanului de sare, dat apoi vitelor pentru prăsire şi înmulţire, şi a blidului cu seminţe pentru însămânţarea şi rodnicia ogoarelor;  grăbirea căsătoriei fetelor şi fertilizarea simbolică a tinerelor neveste prin intrarea lor, la încheierea jocului, în hora căluşarilor şi prin atingerea phalusului purtat de Mut;  vindecarea persoanelor „luate din Rusalii”, „luate din Căluş” etc. prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă cu băţul de Mut sau Vătaf, de la puiul de găină sacrificat violent sau de la căluşarul supus unei morţi rituale, numită Doborârea căluşarilor, la omul bolnav;  jucatul copiilor purtaţi în braţe în hora Căluşului sau săritul lor, întinşi pe pământ, de către căluşari pentru alungarea bolilor, în special a „frigurilor”;
 alungarea Ielelor sau Rusaliilor prin ameninţarea lor cu diferite arme preistorice (beţe, săbii din lemn, arcuri cu săgeţi), prin scenele războinice (Războiul), prin plantele vrăjite (pelin, usturoi), prin impetuozitatea dansurilor căluşăreşti care imită, uneori, mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile şi zgomote produse de zurgălăi şi clopoţei.
Surate Formula de adresare între persoanele feminine legate prin jurământ în perioada copilăriei la Sântoader, Moşii de Vară, Mătcălău, este surată. Termenul corespondent pentru băiat este de frate de cruce sau fârtate. Fetele care intră în alaiurile sacre ale Paparudei, Caloianului, Drăgaicei, Lăzărelului se numesc şi îşi zic una alteia, surată. Cât timp sunt în viaţă, suratele se întâlnesc, petrec şi îşi fac diferite daruri în ziua anului când s-au însurăţit. În Oltenia, la moartea unei surate se efectuau, înainte de închiderea mormântului, diferite rituri de separare şi despărţire, iar în Bihor, suratele rămase în viaţă se întâlneau simbolic într-o zi a morţilor cu suratele intrate în moarte, în ceremonial numit Lioara sau Jocul pe morminte. Ceremonia de potolire a dorului dintre surate s-a desacralizat, dar este amintită de cunoscutul joc al copiilor Dorul Mărioarelor (nume generic pentru femeile moarte) şi al Surioarelor (nume generic pentru fetele şi femeile în viaţă). În sudul Transilvaniei şi centrul Munteniei suratele se numesc verişoare iar fârtaţii veri.
Licurici Insecta din ordinul Coleopterelor, licuriciul, a cărei femelă emite o lumină fosforescentă, ar fi rânduită de Dumnezeu sau de Sfântul Petru să lumineze calea celor rătăciţi noaptea prin pădure. Licuricii, numiţi şi făcliile pădurilor, apar în preajma solstiţiului de vară şi luminează noaptea, de la apusul soarelui până dimineaţa, când începe cucul a cânta (Oltenia).
Leuşteanul Leuşteanul este o plantă din familia Umbeliferae, cu puteri miraculoase, care asigură împreună cu pelinul, usturoiul, odoleanul, avrămeasa şi carstineasa, protecţie magică împotriva Ielelor. La Rusalii, în sudul României, la Ispas, în Transilvania, leuşteanul are funcţie apotropaică, de alungare a Ielelor şi Strigoilor, a bolilor şi relelor aduse de aceştia: se agăţa la ferestrele şi uşile caselor; se lega de coarnele şi cozile vitelor cu lapte; se amesteca cu tărâţe sau cu turte şi se da să-l mănânce animalele. Oamenii, în special femeile, se încingeau cu tulpinile peste mijloc; copiii se atingeau, se „băteau” sau se „sorcoveau” cu leuştean; crucile din hotarul satelor se împodobeau cu coroane din leuştean şi flori; feciorii împodobeau caii cu care ocoleau în ziua de Ispas crucile din sat (Sibiel, jud. Sibiu). Mănunchiul din flori şi leuştean sfinţit la Ispas şi păstrat la icoană era folosit în diferite practici pentru depăşirea momentelor de cumpănă ivite de-a lungul anului. În acelaşi scop era folosit şi pentru împodobirea Steagului Căluşarilor la Rusalii şi Steagului Drăgaicei la Sânziene. În medicina populară, leuşteanul se folosea pentru tratarea durerilor de cap, tusei convulsive, indigestiilor, junghiurilor oamenilor, iar în amestec cu odolean şi aişor, pentru vindecarea vitelor.
Arderea comorilor Credinţa populară spune că în nopţile marilor sărbători calendaristice (Sângiorz, Anul Nou, Crăciun, Paşte, Sânziene), ard comorile „curate”, nevrăjite şi neblestemate. Pentru a descoperi locurile unde „joacă” sau se „spală” banii îngropaţi, oamenii privegheau cu atenţie în speranţa că vor vedea „flăcările fără căldură”, de culoare albăstruie ale comorilor. Timpul cel mai favorabil pentru descoperirea lor sunt nopţile marilor sărbători de peste an. Se aprecia că puţine comori puteau fi descoperite iar din acestea şi mai puţine puteau fi săpate întrucât erau vrăjite, închinate diavolului, legate sau necurate. Credinţa în comorile îngropate şi în putinţa omului de a le descoperi şi săpa este atestată pretutindeni în România.
Drăgaica sau Sânziana Zeiţa agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, sinonimă cu Sânziana, se numeşte, în Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea, Drăgaica. Aceasta se naşte la 9 martie, echinocţiul de primăvară în calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în calendarul gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, sânziana sau
drăgaica, şi este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului ei nupţial, Jocul Drăgaicei. În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec. Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone etnografice Dârdaica, împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasă, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi sar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. În cetele de Drăgaica din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei. În timpul ceremoniei nupţiale zeiţa bagă bob spicului de grâu şi miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de măritat etc. Dar, când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros. După Dansul Drăgaicei din ziua când şi Soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelaţia Găinuşei (Cloşca cu Pui), florile îşi pierd din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, apar licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop şi tei etc. Manifestările cultice de altădată, de cinstire a zeiţei agrare, au devenit ocazii de întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea căsătoriei şi, apoi, vestite târguri, bâlciuri şi iarmaroace de Drăgaica, Sânziene şi de Fete. Zeiţa agrară la vârsta fecundităţii şi maternităţii a fost atestată cu numele de Drăgaica în Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei şi cu numele de Sânziana în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina.
Amuţitul cucului Ziua fenomenului astronomic al solstiţiului de vară, când încetează cucul a cânta, este numit, în calendarul popular, Amuţitul cucului. Cântecul cucului, orologiu pentru măsurarea timpului în calendarul popular şi sursă de inspiraţie melancolică de dor şi jale, începe să fie auzit la Blagoveştenie sau Ziua Cucului (25 martie) şi încetează brusc, după trei luni, la Sânziene sau Amuţitul cucului (24 iunie) când, conform tradiţiei, s-ar îneca cu un bob de orz. Oamenii au observat că, an de an, cântecul scurt şi răsunător al acestei păsări migratoare începe şi sfârşeşte la două fenomene astronomice stabile, indispensabile pentru calculul oricărui calendar: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară. Fără acest comportament cucul ar fi avut puţine şanse să devină o pasăre atât de îndrăgită de români. Indicând naşterea şi moartea unei subdiviziuni a anului (primăvara astronomică cuprinsă între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară) cucul a devenit o pasăre oracol care îi urseşte omului, prin modul diferit de a cânta (locul, numărul de câte ori cântă, pe ce stă când cântă etc), norocul, sănătatea, căsătoria, moartea.
Târgurile Drăgaicei Târgurile, bâlciurile şi iarmaroacele de Drăgaică erau prilejuri nimerite pentru negoţ, petreceri şi distracţii organizate în a doua jumătate a lunii iunie, în perioada solstiţiului de vară, când se celebra Drăgaică, zeiţă agrară, protectoare a holdelor semănate şi a femeilor măritate. Din manifestările cultice câmpeneşti la care participau locuitorii din aceeaşi zonă geografică, zilele Drăgaicei sau Sânzienele au devenit, de-a lungul timpului, renumite târguri, bâlciuri şi iarmaroace. Numele lor amintesc evoluţia istorică a scopului întrunirilor: prăznuirea divinităţii agrare (Drăgaică, Sânziană), ocazii de întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete de pe Găina) şi de vânzare a unor produse (Târgul Cireşelor din Blaj, Târgul Cepselor din Lăpuş). Spre deosebire de nedeiie sau sântiliiie carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar şi pastoral, târgurile Drăgaicei erau dedicate în luna iunie Marii Zeiţe neolitice, lunară şi agrară. Cele mai vestite târguri de Drăgaică sau de Sânziene se ţineau la Buzău, Focşani, Buda (jud. Vrancea), Ipăteşti (jud. Olt), Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti (jud. Gorj), Broşteni (jud. Mehedinţi), Giurgeni (jud. Ialomiţa), Colentina (jud. Ilfov), Blaj, Asuajul de sus (Maramureş), Muntele Găina (Apuseni) şi altele.
Cununa de Sânziene
Coroana împletită din floarea de Sânziană (Drăgaică) şi din spice de grâu, reprezentare fito-morfă a zeiţei agrare, în dimineaţa zilei de Sânziene sau de Drăgaică (24 iunie) se numeşte Cununa de Sânziene. Aceasta este o efigie divină cu puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară; agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în crucile din hotar şi din cimitir are funcţia apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundaţie); aruncată pe acoperişul casei sau al şurii indică, prin anume semne (dacă va cădea sau se va fixa pe acoperiş), dacă cel căruia i-a fost menită, sau cel care a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă. Cununa de Sânziene care împodobeşte capul Drăgaicei în timpul dansului său nupţial are aceeaşi semnificaţie cu colacul din făină de grâu pus de naşă pe creştetul miresei în timpul colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi cu cununile împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine şi anume transferul fertilităţii, considerat un dar divin, de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la omul profan. Împletirea Cununii de Sânziene şi obiceiurile legate de acestea au fost atestate la românii de pretutindeni.
Spartul Căluşului Ultima secvenţă a ceremonialului Căluşarilor în care Căluşul este omorât, de obicei în acelaşi loc unde s-a născut (măgură, movilă, malul unei ape, poiană izolată în pădure), în Marţea Ciocului, poartă mai multe denumiri zonale: îngroparea Căluşului, Frângerea Steagului, Dezlegarea Steagului, Veşnica Pomenire. Perioada cuprinsă între Strodul Rusaliilor, ziua când se naşte Căluşul, şi Marţea Ciocului, ziua când este înmormântat şi jelit de căluşari, este un timp ritual egal cu o lună lunară sau cu a 13-a parte dintr-un an solar. Spre deosebire de Legatul Căluşului desfăşurat înainte de a răsăritul soarelui, Spartul Căluşului este efectuat seara, după apusul soarelui. Divinitatea Căluş, substituită de recuzita rituală a Mutului (paloş, phalus din lemn), efigia (Steagul Căluşului) şi totemul acestuia (Ciocul Căluşului), este jertfit şi supus unui complicat ceremonial funerar, din care nu lipsesc actele şi dansurile rituale, gesturile şi formulele magice. Ceremonia funerară poate cuprinde: executarea unui dans complet însoţit, uneori, de doborârea unui căluşar sau chiar a Vătafului; „culcarea” steagului pe pământ şi săritul, ca peste cal, al căluşarilor; desfacerea Steagului, pe muteşte, de către Vătaf; frângerea prăjinii Steagului în atâtea bucăţi câţi căluşari au intrat în componenţa cetei; aruncarea pe pământ a bucăţilor rupte din Steag, datul pe apă sau înhumarea lor împreună, uneori, cu masca şi cu paloşul din lemn ale Mutului; săparea unei gropi orientată pe direcţia E-V sau N-S, înhumarea Ciocului, împărţirea căpăţânilor de usturoi care au fost legate în Steagul Căluşului. Ceremonialul ezoteric se încheie cu fuga rituală urmată, uneori, de ascunderea căluşarilor prin lanurile de grâu, regruparea lor la un semnal al Vătafului şi mimarea unui dialog din care rezultă, din întrebările şi răspunsurile care şi le pun unii altora, că vin de la târg, că au făcut negoţ, că s-au rătăcit şi nu ştiu unde sunt etc, ca şi cum „nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase”, expresie populară a cărei origine se pare a fi acesta probă rito-magică de păstrare a unui mare secret. Locul unde se Sparge Căluşul, în special groapa unde se înmormântează Ciocul, devine un mormânt sacru. De aceea, el se alege de Vătaf acolo unde nu se ară, nu se sapă, nu se trece cu carul. După un an, Ciocul se deshumează; dacă pielea este putrezită, se îmbracă cu alta nouă, iar la trei ani, se confecţionează un Cioc nou, cel vechi rămânând pentru totdeauna înhumat.
Moşii de Sânpetru Pomenile abundente date de pomană pentru spiritele morţilor în ziua de Sânpetru care sunt, în raport de profilul economic al zonei, fructe (mere văratice sau zarzăre), produse lactate (lapte, caş, brânză, urdă), miere de albine şi însoţite, fără excepţie, de lumânări, se numesc Moşii de Sânpetru. Ziua care preceda Sânpetrul prilejuia şi alte practici legate de cultul morţilor: bocitul morţilor în cimitire, tămâierea, curăţirea şi plantarea florilor pe morminte etc. (Banat, Oltenia, Muntenia. Moldova, Dobrogea, Bucovina).
Sânpetru de vară Divinitatea care marchează în calendarul popular miezul verii agrare şi perioada secerişului, Sânpetrul de Vară, a preluat data (29 iunie) şi numele Sfântului Apostol Petru din calendarul creştin. În Panteonul românesc Sânpetru de Vară este despărţit de fratele său, Sânpetru de Iarnă, patron al lupilor, de aproximativ o jumătate de an.
În tradiţia populară Sânpetru apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă. În vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioşi, Sânpetru de Vară umbla pe Pământ, singur sau însoţit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu îl consulta la luarea unor decizii. În povestirile şi snoavele populare Sânpetru este un om obişnuit: se îmbracă în straie ţărăneşti, se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor şi, mai ales, cu pescuitul; i se întâmplă lucruri hazlii pentru calitatea lui de „sfânt” (i se fură caii sau boii chiar în vremea aratului, petrece şi joacă la cârciumă, are o drăguţă pescărită, se îmbată şi este bătut de oameni); intră slugă la Diavol; este iscoada lui Dumnezeu pe Pământ şi altele. Fiind credincios, foarte harnic şi bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredinţează porţile şi cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste cămările cereşti, împarte hrană animalelor sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina pentru a o mărunţi prin topire şi a deveni mai puţin periculoasă etc. La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz, Sânziene) Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopţii, când se deschide pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Sânpetru este cel mai cunoscut „sfânt” al calendarului popular. Importanţa sărbătorii este subliniată de postul care o precede, Postul lui Sânpetru, care, spre deosebire de Postul Paştelui, Postul Crăciunului şi Postul Sântămăriei, are număr variabil de zile. Local, sărbătoarea era anunţată de anumite repere cosmice şi terestre: apariţia licuricilor, amuţitul cucului, răsăritul constelaţiei Găinuşei şi altele.
Datul de-a vere şi verişoare Este un legământ juvenil, încheiat de puberi până la moarte, pe criterii de prietenie, sex şi afinitate sufletească, sinonim cu Însurăţitul şi Înfârtăţitul. Jurământul, care se desfăşura în afara gospodăriei şi fără martori, era însoţit de un schimb de alimente (pâine, colac, fructe) şi, uneori, de vase de lut şi alte cadouri. Asocierile pe sexe, fetele separate de băieţi, după alt criteriu decât cel de rudenie ca de altfel şi intrarea ulterioară a tinerilor în instituţiile premaritale ale satului, cetele feciorilor şi şezătorile fetelor, prefaţau constituirea cuplurilor bisexuate şi întemeierea viitoarelor familii (Muscel, Dâmboviţa, Argeş).
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII IULIE
Cuptor Luna a cincea în calendarul roman şi luna a şaptea în calendarul iulian şi gregorian este dedicată reformatorului vechiului calendar roman de 10 luni, Iulius Caesar. Întrucât luna Iulie era perioada când se înregistrau cele mai mari temperaturi din întregul an, se coceau şi recoltau lanurile de grâu, poporul a numito şi luna lui Cuptor. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători şi obiceiuri dedicate secerişului şi forţelor potrivnice omului (furtuni, grindină, trăsnete, incendii, secetă etc): Cosmandinul, Ana-Foca, Pricopul, Panteliile, Ciurica, Circovii de Vară, Marina, Sântilie, Ilie-Pălie, Foca, Opârlia, Sf. Ana, Pantelimon, Pintilie Călătorul. În anii secetoşi peisajul spiritual al agricultorului este completat cu alte obiceiuri (Paparuda, Caloianul), ceremonii şi procesiuni religioase.
Ana-Foca Sărbătoarea Ana-Foca este prăznuită, în calendarul popular, în prima zi a lunii lui Cuptor. Numele zilei provine din amalgamarea sărbătorii Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) şi a Sfântului Mucenicul Foca (23 iulie). Ea este aducătoare de arşiţe solare care pârjolesc şi usucă recoltele, în special viţa de vie (Transilvania şi Banat).
Târgul de fete În ultimele două secole, Târgul de pe Muntele Găina a fost un subiect obişnuit de defăimare a românilor transilvăneni de către falsificatorii istoriei lor. În lucrări publicate în limba maghiară şi în limbi de circulaţie europeană, locuitorii Munţilor Apuseni au fost prezentaţi ca o populaţie primitivă, venită din sudul Dunării, care îşi vând la târg fetele precum animalele. La aceste teorii jignitoare, locuitorii Apusenilor – moţii, topii şi crişenii – care extrăgeau aurul pentru înfrumuseţarea palatelor şi catedralelor defăimătorilor, ori nu au avut cunoştinţă de clevetirile puse pe seama lor, ori nu le-au luat în seamă, şi-au păstrat tradiţia multimilenară de a urca odată pe an, la solstiţiul de vară, pe Muntele sfânt Găina. Sărbătoarea numită Târgul de Fete păstrează amintirea unei ceremonii dedicată fie zeiţei Iuno, protectoare a femeilor măritate şi a lunii iunie, fie Sânzienei sau Drăgaicei, zeiţă agrară care împarte rod holdelor semănate şi femeilor măritate, înmulţeşte păsările, stropeşte cu miros şi leac florile pentru vindecarea bolilor etc. Spaţiul ritual de desfăşurare al târgului este muntele Găina, hotar între două străvechi zone etnografice, Ţara Moţilor şi Ţara Crisurilor, între moţii din Vidra de Sus şi crişenii din Bulzeşti. Zeiţa agrară de origine neolitică, Gaea, identificată de arheologi în spaţiul românesc cu Artemis, Iuno, Diana şi de etnografi şi folclorişti cu Sânziana, Maica Precesta, Sântămăria, Dochia, Drăgaica, are în calendarul popular mai multe sărbători, unele desfăşurate pe munţi, altele pe câmpii. Manifestarea de pe Găina aparţine, în ciuda aparenţelor, calendarului agrar, aşa cum Sântiliile montane, dedicate Zeului Tată indo-european, aparţin calendarului pastoral. Sărbătorile miezului verii agrare (Sânziene, Drăgaica) şi miezului verii pastorale (Sântilia) se numesc astăzi fie nedei, fie târguri (Târgul de pe Muntele Găina, Târgul Drăgaicii de la Buzău şi altele). Unele au coborât din munte în vale (Sântilia pastorală din Munţii Muscelului la Câmpulung, Drăgaica agrară din Munţii Buzăului în oraşul cu acelaşi nume etc), altele şi-au păstrat peste milenii locul montan de desfăşurare (Târgul de pe Muntele Găina, pelerinajul de Sântămărie de pe Muntele Ceahlău şi mai multe Sântilii carpatice). Perioada Târgului de Fete se situează într-un timp ritual, de manifestare plenară a fertilităţii şi fecundităţii naturale la care aderă, firesc, şi omul. Manifestarea preistorică, la care se înălţau probabil rugi divinităţilor celebrate în luna iunie a asimilat de-a lungul timpului funcţii noi: schimb de produse (oale aduse de crişeni vândute pe unelte şi vase din lemn lucrate de moţi), petrecere, distracţie. Târgurile care au funcţionat la
început ca ceremonii de invocare a divinităţii protectoare a căsătoriilor şi femeilor măritate au fost atestate şi în alte localităţi: Hălmagiu (Bulciul Sărutului sau Târgul Nevestelor), Teiuş, Blaj, Recea (Târguri de Fete). La acestea se adaugă vestitele Târguri ale Drăgaicei din sud-estul României. Găinuşa, numele popular al Pleiadelor, grup de stele din constelaţia Taurului, răsare, la solstiţiul de vară, deci când se ţine Târgul de pe Găina. Legendele despre Găina, pasăre cu aripi şi ouă de aur, numele muntelui, Găina, care adăposteşte târgul, desfăşurarea manifestării religioase la data când răsare pe cer constelaţia ce-i poartă numele şi alte argumente pledează pentru originea preistorică a ceea ce numim astăzi Târgul de pe Muntele Găina. Sărbătorile solstiţiului de vară, inclusiv manifestarea de pe Muntele Găina, fac parte din patrimoniul cultural şi istoric al Vechii Europe în care divinitatea adorată este Zeiţa Mamă.
Iarba verde Ziua de luni din a doua săptămână care urmează după Duminica Mare, când oamenii merg la câmp, unde mănâncă obligatoriu ceapă verde, beau vin amestecat cu pelin şi petrec până seara târziu, se numeşte Iarbă Verde. În zorii acestei zile, înainte de răsăritul soarelui, se scoate Frunzarul (ramura verde) prins în streaşină sau stâlpul casei în Sâmbăta Rusaliilor. Local, această sărbătoare câmpenească se numeşte Sulica (valea Nistrului de Jos).
Bătaia toacei Practica magică prin care se obţine glasul divin prin lovirea ritmică, cu unul sau două ciocane din lemn, a unei scânduri, de obicei din paltin, este cunoscută sub numele de bătaia toacei sau Colindul cu Toaca. Feciorii şi copiii chemau, prin sunetele toacei, spiritele morţilor care-şi părăseau mormintele la Joimari pentru a petrece cu cei vii sărbătorile echinocţiului de primăvară. Obiceiul era practicat şi pentru alungarea norilor ameninţători, aducători de grindină şi vijelie pe timpul verii, pentru aflarea ursitei în timpul Vergelatului, în noaptea Anului Nou. Toaca, al cărui nume în limba română reprezintă chiar sunetul produs în timpul bătăii, apare în numeroase obiceiuri şi practici magice, în toponimia sacră a Carpaţilor, în basme şi expresii populare. În cultul Bisericii Creştine Orientale glasul celui mai simplu instrument construit din lemn mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. Asemănător plăcilor percutante ale budiştilor şi şintoiştilor din Extremul Orient, bătaia rituală a toacei de lemn este practicată astăzi de români, greci, armeni, bulgari, ruşi, letoni, sârbo-croaţi şi estoni. Arealul creştin oriental al bătăii toacei se suprapune, în mare parte, peste arealul Vechii Europe delimitat de arheologul, paleolingvistul şi etnologul american de origine lituaniană, Marija Gimbutas. Este de presupus că acest instrument, care emoţionează sufletele credincioşilor, îşi are originea în neoliticul agrar şi păstrează amintirea Marii Zeiţe în ipostaza fitomorfă. Bătaia toacei se delimitează categoric de bătaia rituală a tobelor a cărei geneză trebuie căutată mai târziu, la populaţiile pastorale indo-europene. De la bătaia rituală cu sorcova la Anul Nou pentru sănătatea şi prosperitatea celor sorcoviţi la pământul bătut cu maiurile de lemn pentru scoaterea căldurii şi alungarea frigului la Măcinici, de la bătaia rituală a grâului înspicat cu Sulul din lemn ca să prindă rod, la bătutul nucilor la Ziua Crucii cu prăjina de lemn pentru a le transmite rod în anul următor, de la bătaia vergelelor din lemn verde în noaptea de Vergelat pentru aflarea ursitei la cunoscuta bătaie a toacei de lemn sunt supravieţuiri ale ideologiei neolitice, când se considera că divinitatea adorată îşi avea reşedinţa aici, pe Pământ, în tot şi în toate. După transferul reşedinţei (Raiului) zeiţei de pe Pământ în Cer în Epoca Bronzului sau în Epoca Fierului, toaca din lemn, a devenit o personificare celestă care cântă acolo, sus, la miezul nopţii ca să trezească cocoşii de pe Pământ la primul lor cântat, indică poziţia soarelui pe cer, numită „la toacă”, când începe slujba de seară la Dincolo de simbolismul contemporan creştin-ortodox, toaca are o certă protoistorie precreştină.
Chindia Momentul diurn pentru aprecierea timpului scurs între amiază şi apusul soarelui, care indică orele 14-16, este numit chindia în Muntenia, ojină sau cina mică în Transilvania.
Blestemul Sfântului Petru
Demult, pe vremea când umbla Sf. Petru pe pământ, spun bătrânii c-ar fi trecut şi pe la Roşia Montană. Ca orice călător a nimerit într-o crâşmă. Roşienii fiind tare îmbietori din fire l-au înconjurat ca pe un străin ce era şi au vrut să-l omenească cu vinars. Sf. Petru n-o vrut să primească îmbieturile roşienilor. Atâta le-o trăbuit, să fie refuzaţii de un moş. S-or luat la bătaie. — Cum tu nu vrei să bei cu noi, te ţîi măreţ, mai măreţ ca noi? Noi te-am îmbiat din toată inima! Şi dă-i şi dă-i bătaie ca la hoţii de cai. După ce-o scăpat din mâna băieşilor, Sf. Petru i-o blestemat şi el cu năduf: — Voi, roşienii, să umblaţi tăt cu straiţele goale pe baie după aur şi oricât de mult găsiţi, să nu-l puteţi ţine. Ce câştigaţi, la crâşme să daţi. Se zice că sfinţii ştiu blestema tare frumos şi că se împlineşte tăt ce spun. Şi de atunci roşienii tăt beau şi îmbie pe orice străin cu băutură din uiaga lor. Blestemul îl cunosc numai bătrânii care or umblat cu străiţile tăt goale. Ăia tineri râd şi nu-i cred (Munţii Apuseni).
Paparuda Paparuda românească, invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, poartă numele zeului indian Rudra, stăpân al fenomenelor meteorologice. În credinţele populare Paparuda este închipuită ca „o sfântă înaltă şi subţire”, „o zeiţă”, care „diriguieşte ploile”, „sparge” sau „urneşte norii”, „o femeie care umblă cu ploile” etc. Ea a fost atestată în întreg spaţiul geografic în care arheologii au scos la iveală urmele civilizaţiei trace. Pe teritoriul României, Paparuda poartă mai multe denumiri zonale: Păpăluga, Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mătăhulă şi altele. Rolul ceremonial şi ritual al zeiţei este jucat de o persoană pură (o fetiţă sau o fată nemăritată, un băiat, un flăcău) sau de o femeie gravidă, care se îmbracă întotdeauna la o fântână sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz) în frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de alte plante. Uneori se împodobeşte cu flori sau coroniţe din flori. Izolat, poartă în mâna o cruce din lemn. Paparuda joacă în admiraţia alaiului său divin şi este întâmpinată cu respect pe la casele oamenilor. Iniţial, obiceiul se desfăşura la o dată fixă, probabil la echinocţiul de primăvară. Ulterior, sub presiunea creştinismului a fost împins în a treia joi după Paşte, iar în vremurile recente a devenit un obicei ocazional, practicat vara, la apariţia secetei. Ceremonialul cuprinde trei secvenţe rito-magice:
 Naşterea zeiţei: alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei din persoane pure, de obicei fetiţe sau fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea „zeiţei”, de obicei pe trupul gol, cu costumului vegetal; împodobirea Paparudei cu flori sau coroniţe din flori;  Desfătarea zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de „zeiţă” pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei şi a alaiului său cu apă, uneori cu lapte sau zer; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă, prin formule poetice, ploaia şi, uneori, efectul practic aşteptat, roadele bogate, urări de sănătate şi referiri la darurile ce le va primi de la gazdă;  Moartea şi ritul funerar: dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, lac, fântână); depunerea în apă a măştii vegetale; petrecerea cu cântece de Paparudă a „mortului” dus de apa curgătoare; scalda rituală a membrilor cetei; împărţirea darurilor şi, uneori, ospăţul funerar.
Obiceiul a fost atestat în diferite stadii de evoluţie şi disoluţie, pretutindeni la români.
Pricupul Sărbătoarea populară cu dată fixă, Pricupul (8 iulie), este dedicată reprezentării mitice cu acelaşi nume care „pricopeşte” sau coace cerealele semănate primăvara (Moldova) şi fereşte holdele, mai ales cânepa, de grindină şi vijelie (Muntenia, Oltenia, Transilvania, Bucovina). Dacă nu-i este respectată cum se cuvine ziua, Pricupul dă arşiţă care „pripeşte” şi usucă cerealele înainte ca acestea „să bage” bob în spic.
Caloianul Solul, substituit de o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe, iniţiat şi trimis la divinitatea pluviometrică să dezlege sau să lege ploile este numit Caloian. Caloianul poartă o bogată sinonimie locală şi zonală feminină (Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, Seceta, Mama Secetei) şi mai rar masculină (Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie). În unele cete de Caloian mesagerii perechi, Caloian şi Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui sunt expediaţi la divinitate printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă) cu mesaje diferite: Ea să aducă, El să oprească ploile pe pământ. Din informaţiile etnografice şi textele „cântate” (bocite) de cortegiul funerar în timpul înmormântării rezultă că „mortul” este un copil dispărut în condiţii necunoscute, găsit de mama sa, după îndelungate căutări, prin vâlcele, colnice, păduri, grădină, curtea casei sau la „Fântâna Mare”, probabil înecat. Sufletul neprihănit este iniţiat şi trimis la divinitate în secvenţa centrală a ceremonialului, înmormântarea Caloianului, prin diferite rituri funerare: distrugerea violentă a corpului şi abandonarea lui pe pământ sau aruncarea în apă, incinerarea, înhumarea, scufundarea sau „datul” pe apă. Frecvent, aceeaşi păpuşă este supusă biritualului funerar: înhumarea urmată de înviere (dezgroparea ei după trei zile), distrugerea violentă, abandonarea sau scufundarea în apă sau „dată” pe o apă curgătoare. Când apar două păpuşi, una să aducă ploaia, alta s-o alunge, sunt supuse, de obicei, la câte un singur rit funerar. Data fixă a ceremoniei, de obicei în a treia săptămână după Paşte, a devenit în vremurile recente, o practică ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite. Scenariul ritual începe, de regulă într-o zi de marţi, cu „naşterea” Caloianului (confecţionarea unei păpuşi) şi înmormântarea lui. Ritul funerar se continuă după trei zile, joia, cu dezgroparea Caloianului şi ciopârţirea cadavrului urmată de abandonarea pe pământ sau în apă (scufundarea sau depunerea pe o scândură în apa) şi de ospăţul funerar. Ceremonialul funerar reconstituit după informaţia etnografică şi textul folcloric, cuprinde mai multe secvenţe rituale: formarea cetei din fetiţe sau fete nemăritate, cu rare apariţii de femei măritate, de obicei gravide; naşterea (confecţionarea) Caloianului, frecvent, din lut; moartea năprasnică a copilului sau copilei departe de casă; căutarea îndelungată şi găsirea copilului mort de către mama sa; înmormântarea Caloianului după un scenariu sobru, identic cu înmormântarea unui tânăr, într-un loc secret (la crucile şi răscrucile drumurilor, la hotare, pe malul unei ape, etc.); dezgroparea (învierea) Caloianului după trei zile; scufundarea lui în apă sau aşezarea lui pe o scândură care pluteşte pe apa curgătoare; pomana Caloianului, cu mâncare şi băutură, care se încheie, uneori, cu hora Caloianului. Obiceiul a fost atestat, în numeroase variante locale şi zonale, pretutindeni în România.
Barba lui Dumnezeu Ultimele spice de grâu lăsate intenţionat netăiate de secerători pe ogor în care să se ascundă spiritul grâului din faţa gurii morţii, reprezentată de seceră sau coasă, pentru a putea rodi şi în anul viitor, se numeşte Barba lui Dumnezeu, Barba Ogorului sau Barba Pământului (Câmpia Română, Moldova, Transilvania, Basarabia – zona Orheiului, Cetatea Albă).
Miţuitul mieilor Tunderea mieilor la stânele carpatice de nevestele proprietarilor de oi în preajma zilei de Sântilie, era o activitate practică dar şi o întâlnire mult aşteptată de ciobani cu soţiile şi drăguţele lor. Spre deosebire de oi şi berbeci, care se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz şi Rusalii, mieii se tundeau la miezul verii pastorale, la păşunile montane. Mituitul mieilor era prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele şi drăguţele lor după urcarea turmelor la munte. Spre deosebire de Mărginimea Sibiului şi Ţara Oltului de la nord de Carpaţi unde femeia a ajuns, începând din secolul al XlX-lea, chiar să conducă treburile stânei, la stânele de pe latura sudică a munţilor ciobanii nu aveau voie să coboare în sat şi nici să fie vizitaţi de parte femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea turmei, ei trebuiau să rămână „curaţi” şi să nu vadă trup de femeie.
Zilele de peţit şi logodit Conform tradiţiei, zilele favorabile pentru pornit la petit, logodit, încredinţare şi cununie erau joia şi duminica. Miercurea este o reprezentare mitică văduvă şi stingheră, deci nefastă pentru căsătorie, iar sâmbăta este ziua morţilor.
Din zicalele populare rezultă că marţea şi vinerea sunt şi ele potrivnice ceremoniilor nupţiale: „Toate pe dos şi nunta marţea!”; „După ce nu erau tineri, se logodiră şi vineri!” şi altele.
Panteliile Năprasnicele reprezentări meteorologice care pârjolesc şi ard recoltele în luna lui Cuptor, surori cu Sântilie, celebrate în zilele de 13 şi 27 iulie se numesc Panteliile. Forţa lor distrugătoare putea fi diminuată prin diferite interdicţii de muncă, instituite cu 7 zile înainte şi cu 7 zile după 20 iulie, ziua de celebrare a zeului focului, Sântilie.
Chiric şchiopul Ziua nelucrătoare, aducătoare de foc, dedicată unei divinităţi populare, Chiric Şchiopul, a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Mucenic Chiric (15 iulie) din calendarul ortodox. Tradiţia a fost consemnată la românii din valea Nistrului de Jos.
Ciurica Ciurica este o năprasnică reprezentare mitică ce dădea dreptul femeilor să-şi pedepsească bărbaţii în ziua ei de celebrare, 15 iulie. În această zi se evitau loviturile de orice fel, certurile şi neînţelegerile din familie pentru a nu avea parte de ele în cursul anului. Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare: „Astâmpără-te că vine Ciurica!” sau „Stai cuminte! Capeţi Ciurica!” adresate, ca ameninţare cu bătaia, copiilor neastâmpăraţi (Muntenia, Oltenia).
Circovii de Vară Circovii de Vară este o sărbătoare de trei zile la mijlocul lunii lui Cuptor (15-17 iulie sau 16-18 iulie) dedicată forţelor diavoleşti aducătoare de boli neuropsihice în casa oamenilor („luatul din Circovi” sau „lovitul din Circovi”), de grindină în holde, incendii în gospodărie, lupi şi alte fiare sălbatice în turmele de vite. În aceste zile se instituiau severe interdicţii de muncă, singura activitate admisă fiind culegerea tulpinilor de pelin şi peliniţă pentru confecţionarea măturilor. Circovii de Vară indică miezul verii pastorale şi împart, împreună cu Circovii de Iarnă (16-18 ianuarie), anul calendaristic în două anotimpuri egale: vara şi iarna (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).
Păliile Ziua de 17 iulie este o sărbătoare respectată de femei pentru prevenirea incendiilor, frecvente în satul vechi românesc, cu case din lemn şi acoperiş din paie (Ţara Haţegului).
Zâna Neagră „Demult, pământul acesta era locuit de zâne. Dar ele or pierit pe rând, odată cu credinţele oamenilor. Care or mai fi rămas, se ascund prin văgăuni şi locuri neumblate. Dansează pe crestele munţilor neostenite până în zori, când teama de oameni le împrăştie. Într-o noapte, în vârtejul dansului, o zână o căzut într-o gură de mină. Suratele, văzându-i lipsa, au socotit-o moartă, au bocit-o şi apoi au uitat-o. Dar, zâna n-a murit. A găsit-o un miner care i-a spus: — Te-aş duce acasă, dar eşti prea frumoasă pentru coliba mea sărăcăcioasă. Ce să mă fac cu tine? Îi dete Dracul un gând: s-o mânjească cu cărbune, să n-o recunoască nimeni, şi s-o scoată la lumina zilei. Zâna s-o învoit. După ieşirea din mină o întrebă: — Acum unde să te duc? — Aşteaptă până când ziua face cruce cu noaptea şi du-mă la suratele mele. Când au ajuns sus, pe crestele munţilor, minerul a lăsat-o singură să-şi aştepte suratele. Dar zânele, care n-au recunoscut-o, au omorât-o cu pietre şi cu bolovani. Abia după aceea şi-au dat seama că e surata lor. A fost atunci mare jale pentru zâne. Au plâns-o zile şi nopţi la rând apoi s-au hotărât s-o îngroape. Au dus-o la Jiu s-o spele de cărbune. De atunci o tăt spală şi plâng”.
Moşii de Sântilie
Ofrandele pentru morţi reprezentând fructe, covrigi, mâncăruri preparate şi însoţite de lumânări aprinse date în ajunul sau în ziua de Sântilie, zeu al focului şi soarelui în Panteonul românesc, se numesc Moşii de Sântilie. Se crede că în această zi sufletele morţilor, în special sufletele copiilor, s-ar întoarce acasă pentru a fi ospătate de cei vii. Familia care avea de pomenit copii morţi chema acasă fetiţe şi băieţi unde li se scutura un măr ale căror fructe nu au fost încă gustate în acel an, curăţă mormintele din cimitir, împarte vase de lut pline cu mâncare sau cu apă.
Sântilie Zeul focului şi Soarelui din Panteonul românesc, identificat cu Helios din mitologia Greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă, a preluat numele şi data de celebrare (20 iulie) ale Sfântului Prooroc Ilie. Sântilie este, în calendarul popular, miezul verii pastorale, când pe munţi se organizau vestitele Nedei şi Sântilii. În această perioadă ciobanii separau berbecii de oi, „miţuiau” miei, efectuau observaţii astronomice şi meteorologice. Ca divinitate solară şi meteorologică, Sântilie provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să dea grindina. Ca personaj profan, Sântilie este un om obişnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Fiind ispitit şi înşelat de Drac, Sântilie îşi omoară unul s-au mai mulţi membrii ai familiei (tată, mamă, fiu, fiică sau soră). Păcatele sunt ispăşite în diferite moduri: stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne din pădure 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte, etc. Dumnezeu îl iartă, îl trece printre sfinţi şi îl înalţă la cer într-o trăsură cu roţi de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi. Acolo, pe cer, aleargă printre nori, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ: prin pomi, pe sub streşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în corpurile unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii. În tinereţe Sântilie ar fi tunat şi ar fi trăsnit atât de puternic încât plesnea copilul în pântecele mamei şi viţelul în burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, dar nici să stârpească sămânţa dracilor, Dumnezeu sau Maica Precesta l-a lăsat ciung de mâna dreaptă, l-a ologit, luându-i piciorul drept, l-a asurzit sau i-a scos un ochi. El continuă, însă, să alunge şi să omoare dracii, alergându-i cu trăsura şi lovindu-i cu biciul de foc ţinut în mana stângă. Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt uşor de recunoscut: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi; biciul şi săgeţile de foc, tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează cerul înnorat; subordonarea şi ierarhizarea divinităţilor aducătoare de arşiţă şi foc în luna lui Cuptor multe din acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), fraţi (Ilie Palie, Pantelimon), sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca). Conform escatologiei populare, moartea lui Sântilie, singurul sfânt cu trup şi suflet, va aduce urgia apocalipsului: dracul va reuşi, în final, să-i taie capul, iar din sângele scurs s-ar aprinde Pământul care va arde 9 stânjeni în adâncime. După purificarea prin foc a Pământului, va apărea o nouă generaţie de oameni, mai mici decât cei de astăzi, asemănători cu Blajinii care ar fi trăit înaintea Uriaşilor. Dintr-o imensă movilă funerară ar ieşi apoi sufletele tuturor morţilor sub formă de oi şi capre: oile l-ar urma pe Dumnezeu în Rai, caprele pe drac în Iad. Sântilie, zeu al Soarelui şi focului, este atestat, prin numeroase tradiţii, la românii de pretutindeni, în special în mediile pastorale.
Pârliile Pârliile sunt trei divinităţi feminine, surori cu zeul focului, Sântilie, care distrug (pârlesc) recoltele oamenilor care nu le ţin zilele lor de prăznuire: 20-22 iulie (Banat). Foca Reprezentarea mitică a Panteonului românesc care pedepseşte cu foc, arşiţă solară şi grindină oamenii care nu-i respectă ziua de celebrare (23 iulie) se numeşte Foca. Sfântul Mucenic Foca, personaj real care a trăit în timpul împăratului Diocleţian, când era respectat şi ca patron al corăbierilor, a devenit la români, prin simpla schimbare de sens a numelui, o zeitate aducătoare de mari primejdii, în primul rând de incendii (Moldova, Dobrogea).
Opârlia
Reprezentare mitică a Panteonului românesc care provoacă incendii şi arsuri pe corp dacă nu i se prăznuieşte ziua (23 iulie). În Moldova şi Dobrogea Opârlia se numea Foca. Obiceiul prenupţial din ziua de Sântilie, miezul verii pastorale, când feciorii ciobani, coborâţi de la stâne, îşi „băgau drăguţele în joc” se numeşte Hora Sântiliei. În zonele pastorale fetele câştigau statut de „fete mari” şi puteau fi peţite în vederea căsătoriei numai după trecerea acestui prag. Fetele aşteptau cu nelinişte Hora Sântiliei întrucât cele neintrate acum în joc aveau să aştepte importantul eveniment încă un an. Cu o zi înainte de Hora Sântiliei ciobanii făceau cadou drăguţelor câte o furcă de tors crestată cu dorul aprins în singurătatea şi liniştea munţilor (Zăbala, jud. Covasna) sau câte o cocuţă de caş modelată în tipar de caş (Voineşti, jud. Covasna), simboluri ale afecţiunii şi intenţiilor de căsătorie.
Racul Racul, unul dintre motivele ornamentale străvechi desenat pe oul de Paşte, reprezintă constelaţia cu acelaşi nume, cunoscută şi folosită de oameni pentru orientare pe timpul nopţii (Muntenia).
Rariţa Rariţa este denumirea populară dată unui grup variabil de stele din constelaţia agrară Orion. Răsăritul Rariţei indică, pe timp de vară, începutul dimineţii (Moldova, Muntenia, sudul Transilvaniei).
Pintilie călătorul Divinitatea Panteonului românesc celebrată în ziua de 27 iulie, Pintilie Călătorul sau Pantelimon, este un important hotar în scurgerea timpului calendaristic. După unele tradiţii, la Pintilie Călătorul se sfârşeşte vara şi începe toamna: păsările, în special berzele sau cocostârcii, se cârduiesc pregătindu-se pentru plecare în ţările calde, se întoarce crugul cerului spre toamnă şi iarnă, cerbul iese din râu vestind răcirea apei etc. (Moldova). În sâmbăta dinaintea acestei zilei se făceau praznice pentru morţi (Bucovina), iar la Câmpulung Muscel se încheia vestitul Bâlci de Sântilie cu obiceiul numit Nunta sau împerecherea Rudarilor.
Împerecherea rudarilor Ultima zi a Bâlciului de Sântilie de la Câmpulung Muscel, numită Pantelimon sau împerecherea Rudarilor este dedicată, în exclusivitate, rudarilor din satele şi cătunele de rudari de pe laturile de nord şi de sud ale Carpaţilor Meridionali (judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov şi Sibiu) care soseau aici, în număr mare, pentru a face cunoştinţă şi a se căsători. Ceremonialul se compune din mai multe secvenţe: sosirea rudarilor în seara sau în dimineaţa zilei de 27 iulie; gătitul fetelor candidate la căsătorie prin îmbrăcarea lor în costume populare româneşti; cunoaşterea şi distracţia tinerilor în cursul zilei de 27 iulie; „împerecherea” (căsătoria) tinerilor care se fac nevăzuţi în noaptea de 27/28 iulie; consfinţirea colectivă a căsătoriilor de către obştea lărgită a rudarilor pe platoul pieţei din centrul vechi al oraşului Câmpulung unde se joacă în special brâul după fluier. Acum, în dimineaţa zilei de 28 iulie, participanţii la târg văd cine cu cine s-a legat. Cu acest prilej se rezolvau şi divorţurile: soţii plecau, în noaptea de Pantelimon, în compania altor parteneri. În condiţiile speciale în care au trăit rudarii de-a lungul Evului Mediu, grupuri izolate, organizate pe familii şi neamuri, care se ocupau cu extragerea aurului prin spălarea nisipului aurifer şi apoi cu confecţionarea produselor specifice din lemn, obiceiul reglementa selecţia maritală, evitând căsătoriile incestuoase. În anii ’70, când a fost atestat obiceiul în forma descrisă, căsătoriile oficiale, la primărie, şi religioase, la biserică, aveau mai puţină importanţă ca împerecherea Rudarilor. Deşi fetele şi familiile lor şi-ar fi dorit căsătorii oficiale, care reglementează soarta viitorilor copii, se supuneau încă unei legi nescrise.
Zână Caloianul, păpuşa confecţionată din lut, cârpe, crenguţe de pom îmbrăcată în hăinuţe din cârpe, substitut al solului iniţiat de ceata feminină pentru a fi trimis, pe apă sau pe sub pământ (înhumat sau „dat” pe apă), la divinitatea adorată să dezlege ploile este numită Zână (Dorohoi), Mama Ploii (Oltenia), Maica Călătoare şi altele.
Seara Seara este timpul scurs între lăsatul întunericului şi culcatul oamenilor la sate.
Primele stele şi constelaţii care răsar seara (Găinuşa, Luceafărul de Seară, Steaua Ciobanului şi altele) erau orologii importante pentru aprecierea şi măsurarea timpului nocturn.
Tatăl Soarelui Păpuşa Caloianului confecţionată din lut, substitut al solului iniţiat de ceata feminină pentru a fi trimis, printr-un rit funerar (înhumare sau „dat” pe apă) la divinitatea adorată să „lege” sau să oprească ploile de lungă durată se numeşte Tatăl Soarelui (Dolj, Gorj, Mehedinţi). Ursul Mare Ursul Mare este denumirea populară a constelaţiei Ursa Mare. Cele patru stele aşezate în trapez alcătuiesc corpul, iar stelele în linie dreaptă formează gâtul şi capul ursului. Pe timp de vară, Ursul Mare indică miezul nopţii (Olt).
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII AUGUST
Gustar A şasea lună în calendarul roman cu început de an la întâi martie şi a opta în calendarele gregorian şi iulian cu început de an la 1 ianuarie, este dedicată, încă din anul 8 î. Hr., împăratului ce-i poartă numele, Augustus. În graiul popular luna august are mai multe denumiri zonale: Augustru, Mâselar, Gustar, Secerar. Fiind o perioadă a anului încărcată cu activităţi economice care se cereau împlinite la timp şi cu mare rapiditate, luna august are puţine sărbători populare: Ziua Ursului, Macavei, Sântămăria Mare, Probejenie sau Schimbarea la Faţă, Sântion de Toamnă.
Macavei Sărbătoarea cu dată fixă – 1 august – închinată unui personaj creştin, Sfântul Mucenic Macobei, care ar fi fost prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins de flăcări, este numit de popor Macovei. În ziua de Macavei oamenii stropeau cu agheasmă grădinile şi livezile, sfinţeau la biserică spice de grâu pe care le scuturau în podul palmelor şi amestecau boabele obţinute cu sămânţa ce urma a fi semănată, scoteau ultima miere de la stupii de albine (ştiubeie, coşniţe), foarte căutată în practicile de medicină populară, culegeau diferite plante de leac şi altele (Oltenia).
Împuiatul urşilor Moş Marin, personificare a ursului, substitut al unui important zeu al Panteonului românesc, este sărbătorit în mai multe zile de peste an: Macavei (1 august), Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie), Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Ziua Ursului (2 februarie) şi Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de Moşii de Florii). La latitudinea geografică a României urşii se împerechează la sfârşitul verii şi începutul toamnei, perioadă când aduc pagube însemnate turmelor de oi, livezilor şi prisăcilor. Ziua dedicată acestui eveniment în calendarul popular este 1 august şi se numeşte Macaveiul sau Împuiatul Urşilor. După o perioadă de gestaţie de aproximativ 7-8 luni, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, în perioada numită de popor Martinii de Iarnă (1-3 februarie). În tradiţia românească, Moş Martin este mai degrabă folositor decât dăunător omului: influenţează în bine Ursitoarele la naşterea copilului; pruncii unşi cu untură de urs de către moaşe cresc voinici şi sănătoşi; copilul bolnav de „sperietoare” este vindecat dacă se afumă cu păr de urs; bărbaţii „călcaţi de urs” primăvara nu-i mai doare spatele peste vară; sufletele oamenilor morţi erau întâmpinate, în nopţile de priveghi, de fantastice spirite ascunse sub măştile de urs etc. Adesea, dinţii lui „moş Martin” se purtau ca talisman. Conform legendelor populare, Moş Martin ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obişnuit: morar sau păstor în satul său. În unele poveşti, deşi este prezentat ca animal, are sentimente şi preocupări umane: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui din pădure, este inteligent, îşi construieşte adăpost pentru iarnă (bârlogul), prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă etc. Un singur lucru nu ştie să facă: focul.
Postul Sântămăriei Excluderea din alimentaţia cotidiană a cărnii, ouălor, laptelui şi produselor lactate între Macavei (1 august) şi Sântămăria Mare (15 august) este cunoscut sub numele de Postul Sântămăriei. La Probejenie (6 august), cea mai însemnată sărbătoare din timpul postului, este dezlegare de peşte. Datorită abundenţei fructelor, legumelor şi zarzavaturilor de la sfârşitul verii şi începutul toamnei postul Sântămăriei este uşor suportat în comparaţie cu alte posturi de peste an, în special cu Postul Paştelui, din care se spune că ar fi fost „rupt”.
Postul negru
Suprimarea totală a alimentaţiei timp de 7 zile, câte o zi din 7 săptămâni, pentru dovedirea şi pedepsirea răufăcătorilor (hoţi, tâlhari) poartă denumirea de „post negru”. Persoana care ţine postul negru, de obicei o femeie iertată, se claustra într-o cameră întunecoasă, petrecea timpul în deplină curăţenie trupească şi sufletească (Moldova de Nord, Bucovina). Adesea, acest post sever se ţinea în zilele de vineri şi miercuri pentru sănătatea şi prosperitatea familiei (Muntenia, Oltenia).
Odoleanul – leac împotriva zmeilor Odoleanul (Valeriana officinalis L.) este o plantă din familia Valerianaceae cu puteri miraculoase care asigura, alături de usturoi, pelin, avrămească, cărsteneasă şi alte plante, protecţie magică împotriva ielelor, strigoilor, zmeilor. Planta era invocată, precum o divinitate, să aducă dragoste fetelor şi noroc nevestelor. Copilele din Munţii Apuseni se scăldau, înainte de a pleca la joc, ospeţe sau la sălaşele din hotarul satului, în lăutori de odolean, leuştean şi iarbă neagră pentru a nu fi furate de zmei. Planta are dese utilizări în medicina populară, mai ales pentru tratarea bolilor neoropsihice şi cardiace.
Moşii Schimbării la Faţă Ofrandele date pentru morţi la Probejenie (6 august) constând din struguri, must şi faguri de albine se numesc Moşii Scinibării la Faţă. Boabele de struguri desprinse de pe ciorchine şi sfinţite la biserică se numesc, în unele zone etnografice (Tutova), „colivă de struguri”. Gustatul primei boabe de strugure se făcea după un ritual din care nu lipsea formula de consacrare pronunţată cu voce tare: „Boabă nouă în gură veche!” (Moldova şi Bucovina). De la obiceiul gustării rituale a strugurilor şi a altor poame la Moşii Schimbării la Faţă, luna August a primit, local, şi numele de Gustar (Muntenia centrală şi Oltenia de vest).
Schimbarea la Faţă Sărbătoarea cu dată fixă din data de 6 august, Probejenia sau Schimbarea la Faţă din calendarul ortodox, reprezenta, în calendarul popular, hotarul între vară şi toamnă. La Probejenie, când frunza codrului îşi schimbă culoarea, iarba încetează să crească, apele se răcesc şi sunt „spurcate” de cerb, şerpii şi alte vieţuitoare (şopârle, salamandre, insecte) se retrag pentru iernat în ascunzişuri, şi începe călătoria berzelor, stârcilor şi altor păsări migratoare. Din această zi omului îi era interzis să se mai scalde în apa râului şi să omoare, conform obiceiului, şarpele care îi iese în cale. În schimb, la Probejenie era dezlegare de peşte (sărbătoarea este plasată în interiorul Postului Sântămăriei) şi de struguri. În această zi sunt recoltate multe plante şi fructe de leac: avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul de samulastră, florile de muşeţel şi de tigvă, alunele, crenguţele încărcate cu prune etc. Ca la orice hotar calendaristic, apar practici de pomenire a morţilor (Moşii Schimbării la Faţă), se efectuau observaţii şi pronosticuri astronomice etc. (Muntenia, Oltenia, Moldova, Bucovina).
Scăldatul în râu Oamenii se puteau scălda în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de timp bine precizată în calendarul popular: era deschisă de Sângiorz (23 aprilie) şi închisă de Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august). În acest interval, lung de 105 zile, femeile spălau rufele şi lâna oilor la râu. Tradiţia spune că la Probejenie, când apele curgătoare încep să se răcească fiind „spurcate de cerb”, ursul încetează şi el să se mai scalde, cum îi e obiceiul, în scăldătoare (Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat).
Purtatul căciulii Obiceiul vestimentar care obliga bărbatul să poarte căciulă între Sântămărie (15 august) şi Sângiorz (23 aprilie) şi pălăria între Sângiorz şi Sântămărie era respectat pretutindeni în România. Cei care uitau să-şi schimbe căciula cu pălăria la Sântămărie erau atenţionaţi prin zicala populară:
„A venit Sântămărie, „Te-ai pişat în pălărie!”.
Între Sântămării
Perioada secetoasă a anului, favorabilă semănatului grâului, secarei şi orzului, cuprinsă între Sântămăria Mare (15 august) şi Sântămăria Mică (8 septembrie) este numită în calendarul popular Între Sântămării. După eşecuri şi reuşite îndelung repetate, românii au descoperit perioadele cele mai favorabile semănatului păioaselor pe care le-au transmis apoi din generaţie în generaţie prin zicala: „Grâul să-l semeni toamna în praf şi primăvara în noroi!” ceea ce înseamnă, în condiţiile climaterice ale României, că semănatul grâului de toamnă trebuie efectuat Între Sântămării, perioadă lipsită de precipitaţii, iar al grâului de primăvară în luna martie, în mustul zăpezii. Mama dracului Românii, în special oltenii din Vâlcea, cred că Mama Dracului ar fi născut tutunul şi obiceiul fumatului. Aceasta ar semăna cu o babă, bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul Iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, c-o lulea sau pipă mare între dinţi. Şi, peste toate acestea, pe nas îi ies flăcări şi fum negru iar din gură duhoare de tutun.
Mama Gaia Gaia este zeiţa morţii în ipostaza păsării de pradă care ia sufletul la moartea omului. În textele de Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, Zeiţa Morţii este, de cele mai multe ori, o pasăre de pradă, de zi sau de noapte: corboaica, gaia, bufniţa, vulturul. Prototipul ei este pasărea migratoare care urmăreşte neîncetat omul, dându-i rotocoale deasupra capului, numită Gaia. În Evul Mediu, ea a fost supranumită Pasărea Turcului întrucât turcii în expediţiile lor de jaf prin Ţările Române descopereau ascunzişurile băjenarilor din păduri observând zborul pe cer al găii, pasăre cunoscută de la ei de acasă, unde iernează. Expresiile populare: „a da de Gaia” sinonimă cu „a da de Dracu´”, sau „vezi că te ia Gaia”, sperietoare pentru copiii neascultători, sunt cunoscute astăzi în toate zonele etnografice româneşti. Gaia este o pasăre răpitoare de zi care face parte, alături de vulturi, acvile, ulii, şoimi, din ordinul Falconiformes, spre deosebire de buha mare, cucuveaua, bufniţa, striga care sunt răpitoare de noapte, grupate în ordinul Strigiformes. Are statură robustă şi aerodinamică, gheare ascuţite şi tăioase la cele patru degete, de unde şi sintagma ghearele morţii, cioc puţin curbat şi turtit lateral, penaj colorat care variază cu vârsta. Simţul său cel mai dezvoltat este văzul. În România sunt cunoscute trei specii, din care numai două prezintă importanţă deosebită pentru pasărea care avea să devină personificare a Zeiţei Morţii: Gaia roşie (Milvus milvus), cu penaj roşcat, pictat cu brun, şi cu coadă scobită care cuibăreşte în pădurile carpatice iar toamna se îndreaptă spre iernare în sud-estul Europei, Turcia, Africa de nord-est (în iernile blânde unele exemplare rămân pe meleagurile de vărat); Gaia brună (Milvus migrans), cu penaj brun, roşcat pe piept şi cu coada mai puţin scobită ca a găii roşii care cuibăreşte în copacii din pădurile mai joase şi migrează toamna în Asia de sud-vest şi Africa Centrală. Gaia a îndeplinit criteriile de bază după care oamenii culturilor preistorice şi-au ales, din lumea largă a vieţuitoarelor, zeii: este misterioasă atât prin apariţia şi dispariţia neaşteptată din peisajul cotidian, datorită migraţiei, cât şi prin ascensiunile ce le face în zbor până dispare în înaltul cerului. Întrucât comportamentul de reproducere al păsărilor, inclusiv rutele de migraţie generate de acesta, este extrem de stabil în timp, zonele de cuibărit ale găii din ţinuturile central şi sud-est europene trebuie să fi rămas aceleaşi de-a lungul mileniilor; dintre răpitoare, gaia este cea mai frumoasă şi mai plăcută pasăre, aleasă de altfel ca model de Brâncuşi pentru Măiestrele sale; Gaia prevesteşte şi astăzi, aşa cum făcea şi cu milenii în urmă, ploaia şi, împreună cu aceasta, rodul şi fertilitatea, în verile secetoase şi zilele caniculare; este puternică, invincibilă; şi-a impus numele prin propriul ei glas: ga! ga!, când anunţă ploaia în zilele caniculare ale verii. Este puţin probabil ca oamenii să o fi numit vreodată altfel decât se recomandă ea însăşi – gaia!
Credinţe despre alungarea grindinii „În Ostriţa (Bucovina) era un om care ştia întoarce din cale piatra (grindina). Se lega peste trup în cruciş cu lemn de clocotici, lua în mână o vargă (nuia) tot de clocotici şi oprea la hotarul satului piatra care lua chip de bou. Aceasta îl ruga: — Dă-mi drumul că plesnesc! Pentru că n-o slobozea, boul de piatră pornea peste păduri, peste ape, acolo unde o trimitea el. Dacă n-ar fi avut varga ceea de clocotici în mână, nu l-ar mai fi întrebat, ar fi bătut piatra”.
„În cer sunt grămezi, grămezi, de piatră (gheaţă); o strâng dracii şi o fac în chip de cal, de bou sau de alt animal şi pornesc călare pe ele s-o arunce asupra oamenilor, să-i ucidă sau să le strice holdele. Sunt oameni care ştiu s-o întoarcă de la hotar. Când piatra are formă de cal, le e mai uşor de întors, greu le e când e bou pentru că dă cu coarnele să-i împungă. Piatra berbec, cal, porc nu e aşa de rea ca buhaiul (taurul). Dracii tot timpul sfarmă gheaţă şi fac piatră; dacă nu s-ar teme de Dumnezeu, ar turna-o toată deodată.”
Maica Domnului Maica Domnului, identificată în Panteonul românesc cu Sântămăria Mare (15 august), cu Sântămăria Mică (8 septembrie) şi cu Maica Precesta are trăsăturile Marii Zeiţe neolitice şi este invocată în momentele de grea cumpănă. În calendarul creştin Maica Domnului este sinonimă cu Fecioara Măria. Ziua de celebrare a Fecioarei Măria a fost suprapusă de creştini peste o zeiţă anterioară, sărbătorită la echinocţiul de toamnă. Moartea şi renaşterea zeiţei păgâne uzurpate: pe 15 august a fost fixată Adormirea (moartea) Fecioarei Măria iar pe 8 septembrie Naşterea Fecioarei Măria. Sărbătorile Maicii Domnului (Sântămăria Mare şi Sântămăria Mică) împreună cu Simion Stâlpnicul (1 septembrie) şi Ziua Crucii (14 septembrie) formează scenariul ritual de înnoire a timpului la Anul Nou Biblic celebrat în preajma echinocţiului de toamnă: moartea divinităţii adorate (Sântămăria Mare) urmată de renaşterea ei (Sântămăria Mică). În practicile magice, Maica Domnului este invocată de fete să se mărite, de femei să nască uşor, de mame să aibă copiii sănătoşi, de descântătoare să vindece bolile etc. În basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepseşte cu asprime când încalcă interdicţiile impuse de ea, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednică şi ascultătoare şi o căsătoreşte cu fiul de împărat etc. În unele tradiţii, Maica Domnului, identificată cu astrul nopţii – Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpădească lumea şi să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor. Maica Domnului ar fi fost născută miraculos, după ce mama sa a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. După o altă legendă, ea a fost născută din „durere de inimă”, întrucât mama ei avea numai şapte ani iar tatăl său şaptezeci şi şapte de ani. Pruncul său, Iisus, conceput, de asemenea, miraculos, din sărutul unei icoane găsite într-o fântână, este născut în grajdul Moşului Crăciun, zeu patern, la vârsta senectuţii care, prin tot ceea ce face, se opune venirii Fiului pe lume (o izgoneşte sau îi îngăduie să nască numai în grajdul vitelor, taie mâinile soţiei sale, numită Crăciunoaia sau Iova, pentru că i-a moşit Pruncul). Maica Domnului binecuvântează boii, vacile, oile şi porcii pentru că au încălzit-o şi hrănit-o în timpul naşterii, rândunicile pentru că i-au dat vestea că Iisus va învia, ciocârlanul şchiop pentru că l-a văzut pe Mântuitor răstignit şi a fost el însuşi lovit cu o piatră. În schimb, calul este blestemat că a ronţăit şi tropăit în timpul naşterii sau că a mâncat fânul în care a fost ascuns Iisus, păianjănul pentru că a întrecut-o la tors, feciorul agresiv, numit Năvalnicul, a fost transformat în buruiană folosită în farmecele de dragoste, lemnarul că i-a făcut lui Iisus cruce grea etc.
Arieţul Arieţul este o sărbătoare pastorală în cursul lunii august prăznuită într-o zi după coborârea oilor de la stână, când proprietarii îşi aleg oile din turmă, primesc brânza care li se cuvine, plătesc ciobanii şi încheie socotelile cu baciul. Arieţul se încheie cu o mare petrecere la care participă, cu mâncare şi băutură, toţi proprietarii de oi (Mehedinţi). În alte zone pastorale ale României, Arieţul se numeşte Alesul, Răscolul Oilor şi se ţine la alte date calendaristice.
Dansul paparudei Dansul zeiţei pluviometrice în zilele caniculare ale verii, Paparuda, substituită de o fetiţă îmbrăcată în vegetaţie, de obicei în frunze de bozii, se caracterizează prin mişcări coregrafice lente, desfăşurate după o melodie cântată din gură de alaiul său divin sau din cimpoi sau vioară de către lăutari, în ritmul tobelor, bătutului din palme şi pocnitului din degete. În timpul dansului său ritual, Paparuda sare, se învârte pe loc, se scutură de apă stropind persoanele care o însoţesc, bate din palme şi pocneşte din degete în timp ce alaiul său, care o udă cu apă, o invocă să dezlege ploile:
„Paparudă, rudă,
Vino de ne udă, Cu găleata, leata, Udă toată ceata!”
„Papalugă, lugă, Sări în sus şi udă!”
„Ploaie, Doamne, ploaie Să curgă şiroaie!”
„Adă, Doamne, ploaie Pământul să se înmoaie!”
Spiritele pădurii Spiritele pădurii sunt reprezentări mitice care ar sălăşlui în copaci şi în planta numită Muma Pădurii (Lathraea squamaria L.) sau iau înfăţişare de animal (iapă, bivoliţă, vacă) şi de om înfricoşător (Mama Pădurii, Fata Pădurii, Moşul Codrului, Omul Pădurii, Pădureana, Ciuma Pădurii). Ele pot fi întâlnite noaptea, pe Lună Plină, în păduri şi tufişuri, pe câmpii şi răscruci de drumuri când pedepsesc (sperie, iau glasul, ologesc) femeile care torc în ziua de marţi, bărbaţii care fluieră sau cântă prin pădure şi trezesc copiii Mumei Pădurii, tăietorii de lemne care nu respectă regulile pădurii, pe cei care culeg fructele de pădure (mere şi pere sălbatice, alune) în ziua de Probejenie. Spiritele pădurii, patronate de o Zeiţă Mumă, numită Mama Pădurii, alcătuiesc un adevărat panteon al strălucitei civilizaţii a lemnului atestată de etnologi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Muma şi Fata pădurii Cele mai temute spirite ale pădurii sunt Muma şi Fata Pădurii, femei înalte cât casa sau căpiţa de fân, acoperite din cap până în picioare cu păr lung şi îmbrăcate în scoarţă sau muşchi de copaci. Ele pot fi auzite jelindu-se, horcăind sau vâjâind printre copaci. Fata Pădurii amăgeşte feciorii, luând înfăţişarea iubitei lor, sau de zână, jumătate fată frumoasă şi jumătate peşte sau animal, îi răpeşte, uneori le fac copii, şi apoi îi lasă rătăciţi prin pădure. Bărbaţii îi pot lua puterea şi să afle de la ea mari secrete dacă reuşesc s-o încingă cu brăcinarul sau cureaua pantalonilor. Muma Pădurii este, în schimb, bătrână şi necăjită, mai ales atunci când i se taie copiii, copacii pădurii. Ea este stăpână peste tot ce creşte şi trăieşte în pădure, are copii urâţi şi plângăcioşi, motiv pentru care încearcă prin diferite mijloace să şi-i schimbe cu copiii femeilor din sate. Atât Mama, cât şi Fata Pădurii îmbolnăvesc nou-născuţii de sperietoare şi le fură somnul dacă mamele lor le lasă scutecele pe culme, la uscat, pe timpul nopţii, îi scaldă sau le aruncă scalda după apusul soarelui etc. Muma şi Fata Pădurii, cele mai cunoscute reprezentări mitice ale Panteonului românesc, apar în toate genurile creaţiei populare (legende, basme, credinţe, zicale şi proverbe etc).
Hora Dans maiestuos, cu ţinută dreaptă a bustului participanţilor prinşi de mâini în cerc, simbol al perfecţiunii, cu funcţie rituală în obiceiurile din ciclul calendaristic (Periniţa, Hora Junilor, Hora Căluşului etc.) şi din ciclul familial (Nuneasca, Hora Miresei, Hora dată de pomană, Hora Mortului), festivă (Hora Unirii) şi distractivă (hora jucată la petreceri, duminica şi la sărbătorile de peste an). Este un dans domol, al liniştii sufleteşti care contrastează cu alte dansuri româneşti caracterizate prin mişcări repezi (Brâul, Sârba), adesea vijelioase (Ciuleandra, unele jocuri căluşăreşti). Hora, deşi poartă nume variate şi are numeroase variante locale şi zonale, este, din punct de vedere coregrafic, un dans inconfundabil. Ca vechime, el a fost atestat în spaţiul carpatic cu peste 5 000 de ani în urmă: pe un suport de vas, numit Hora de la Frumuşica, descoperit de arheologi în aşezarea cucuteniană de pe teritoriul comunei Bodeşti (jud. Neamţ), sunt modelate în lut siluete antropomorfe prinse în lanţul horei în mişcare.
Solomonarii Solomonarii sunt oameni care ar avea ştiinţa de a conduce norii încărcaţi cu grindină pe unde doresc. Ei „au şcoală unde învaţă”. „… au o carte de citit de fac ce ştiu ei. Învaţă în oraşul sau cetatea Babariului”.
„Solomonarii sunt oamenii lui Dumnezeu şi numai unul din şapte iese solomonar; ei dau piatră ca să pedepsească pe cei care nu ţin sărbătorile, sau pe cei care au greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Piatra se face din coada balaurului. Încotro dă balaurul cu coada, într-acolo bate şi piatra. De aceea, oricât de călduroasă ar fi vara, balaurul tot rece rămâne; în fântâna unde nu este şarpe şi broască apa nu e rece vara. Solomonarul merge cu balaurul spre răsărit şi acolo, în ţările acele, îl vinde câte o bucăţică pe care oamenii o ţin în fereastră ca să fie mai răcoare, că pe acolo e tare cald” (Munţii Apuseni).
Murgilă, Miazănoapte şi Zorilă Despre cei trei purtători ai conacelor, Murgilă sau De-cu-Seară, Miazănoapte şi Zorilă sau De către-Ziuă se spune că ar fi fraţi, uriaşi înfricoşători, care ar putea pricinui multe răutăţi oamenilor. Ei ar merge unul în spatele celuilalt de la răsărit la apus, aşa cum merge şi noaptea. Dacă un voinic îndrăzneţ se grăbeşte, Miazănoapte poate fi ajuns din urmă şi folosit la ceea ce are el nevoie. Când unele nopţi par mai lungi, înseamnă că Miazănoapte este oprit din drum pentru a fi pus la treabă de vreun voinic: „Un om lăsă cu limbă de moarte celor trei fii ai săi, să-i facă la mormânt un foc din 99 care de lemne şi din 99 care de paie. După ce muri, fiii, negăsind foc nicăieri, au zărit flăcări pe un vârf de munte. Crâncu, cel mai mic dintre ei, porni repede într-acolo. În drum legă pe De-cu-Seară, apoi pe Miazănoapte şi De-către-Ziuă. Când a ajuns la foc, cei şapte uriaşi care-l păzeau i-au promis că-i dau tăciuni aprinşi dacă le va aduce fetele lui Verde-împărat. Crâncu, ajutat de De-cu-Seară, Miazănopate şi De-către-Ziuă, omoară uriaşii, intră la fetele împăratului şi ia inelul celei mici. După ce dezlegă pe De-cu-Seară, Miazănoapte şi Decătre-Ziuă” pentru a continua să măsoare timpul oamenilor, ia un tăciune şi se întoarce de aprinse focul.
De-a Mama Gaia Asemănător limbii vorbite, jocurile şi folclorul copiilor sunt mari depozitare de relicve preistorice. Ipoteza este confirmată, printre altele, de jocul „De-a Gaia”, cu numeroasele lui variante şi denumiri zonale (De-a Mama Gaia, De-a Baba Gaia, Gaia şi Cloşca, De-a Puia Gaia). Semnificaţia funerară a jocului se desluşeşte uşor din prezentarea sumară a acestuia: După ce se aleg doi copii mai voinici, aceştia îşi împart rolurile, unul de Gaie, unul de Cloşcă, şi îşi alcătuiesc două cete egale ca număr. În timp ce copiii se ţin cu mâinile de brâul celui din faţă. Gaia se aşează pe pământ şi sapă cu un băţ o groapă (mormânt?!). Cloşca, apropiindu-se cu puii şirag intră în vorbă cu Gaia: — Ce faci acolo? — O groapă! — Dar în groapă ce ai să faci? — Un foc. — Da cu focul ce ai să faci? — Pun ceaunul (în unele variante ceaunul este înlocuit cu tigaia). — Da cu ceaunul ce ai să faci? — Opăresc un pui de-al tău! Gaia se ridică şi îi dă Cloştii băţul cu care a săpat groapa. Cloşca, împreună cu puii săi, îl scuipă şi îl aruncă cât mai departe. În vreme ce Gaia aleargă după băţ, Cloşca cu şiragul său se învârte în jurul gropii şi cântă De trei ori pe după groapă, croncănesc, cârâie şi îi fac în necaz Găii. Încep apoi ostilităţile: Gaia încearcă să ia puii Cloştii şi invers. Lupta, dusă cu înverşunare, este însoţită de frica nemăsurată a copiilor că vor ajunge în ghearele morţii, ale Mamei Gaia. Când Gaia şi Cloşca rămân fără pui, se iau la trântă, urmând ca învingătorul să se facă cloşcă în al doilea joc.
Hora căluşului Dansul cu care se încheie jocul căluşarilor şi în care se pot prinde şi alte persoane este numit Hora Căluşului sau Floricica. Mamele îşi dau copiii în braţele căluşarilor pentru a-i juca şi feri de boli şi spiritele rele, fetele se prind lângă Mut în credinţa că se vor căsători, femeile şi nevestele tinere că vor fi drăgăstoase de-a lungul anului.
Hora junilor Dansul ritual al junilor braşoveni în timpul căruia feciorii aruncă în sus buzduganul obiect cultic care imită, în formele vechi, phalusul cabalin, se numeşte Hora Junilor.
Junii, în ordinea vârstei şi a funcţiei pe care o aveau în ceată, prinşi de mână într-o horă neîncheiată, aruncă buzduganul drept în sus după un ritual solemn: vătaful îşi descoperă capul, lasă pălăria junelui de lângă el, merge în mijlocul cercului descris de hora junilor, aruncă în sus buzduganul şi încearcă să-l prindă în căderea lui pe pământ, după care se prinde la capătul opus al horei. Aruncarea spre cer a buzduganului faliform este interpretată ca o fertilizare a Universului în preajma echinocţiului de primăvară. Actul ritual este repetat de ceilalţi juni.
Hora cerbului Dansul ritual al cetei de feciori care colindă cu masca cerbului la sărbătorile de Crăciun se numeşte Hora Cerbului. Hora este jucată după încheierea dansului executat de feciorul care îmbracă masca cerbului (Hunedoara).
Broasca şi vrabia Pe când Noe se afla în corabie, având cu sine câte o pereche din toate vieţuitoarele pământului şi când corabia sa oprit pe Muntele Ararat, văzând că apa a scăzut, a despiedicat şi a dat drumul la toate animale. Numai pe broască şi pe vrabie a uitat să le despiedice. Văzând că numai ele au rămas împiedicate, broasca s-a lăţit pe mare iar vrabia s-a urcat deasupra. Aşa au putut scăpa de la înec, căci apa nu scăzuse de tot. De atunci şi până astăzi broasca şi vrabia au rămas sărind împiedicate.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII SEPTEMBRIE
Răpciune Septembrie este luna a şaptea în calendarul roman cu început de an la 1 martie, luna a noua în calendarul iulian (Stilul vechi) şi gregorian (Stilul nou) cu început de an la 1 ianuarie şi luna întâi în calendarul biblic cu început de an la 1 septembrie. În graiul popular luna Septembrie este cunoscută şi sub numele de Răpciune, cu înţeles de răcire a timpului, aşa cum indică şi zicala:
„În luna Răpciuni Cad copiii pe tăciuni!”
adică se strâng în jurul focului, şi de Viniţel sau Vinimeriu, timpul culesului viţei de vie şi stoarcerii strugurilor pentru vin. Calendarul popular cuprinde sărbători specifice schimbării anotimpurilor (toamna cu iarna) la echinocţiul de toamnă precum şi strângerii roadelor de pe câmp, din vii, grădini, livezi şi semănaturilor de toamnă: Simion Stâlpnicul, Anul Nou Biblic, Ciuda lui Arhanghel, Sântămărie Mică, Ziua Crucii, Cârstovul Viilor, Ziua Şarpelui, Teclele, Berbecari, Începutul Verii lui Mioi.
Anul nou biblic Ziua de 1 septembrie este un străvechi început de an de unde se numărau anii de la presupusa „Facere a Lumii” (anul 5508 î.Hr.). Calendarul a fost utilizat până în secolul al XVIII-lea de Biserica ortodoxă română şi cancelaria domnească pentru datarea actelor şi documentelor. Pentru transformarea anilor „bibliei” în ani „creştini”, cercetătorii scad, din totalitatea unei date consemnate până în secolul al XVIII-lea, 5508 ani, dacă evenimentul s-a petrecut între 1 ianuarie şi 31 august, şi 5509 ani, dacă evenimentul a avut loc între 1 septembrie şi 31 decembrie. Spre deosebire de Anul Nou oficial (1 ianuarie), Anul Nou agrar (9 martie), Anul Nou pastoral (23 aprilie), Anul Nou viticol (2 februarie), Paştele etc., Anul Nou biblic este reprezentat în calendarul popular de obiceiuri şi credinţe nesemnificative.
Simeon Stâlpnicul Divinitatea Panteonului românesc care a preluat numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul din calendarul ortodox este celebrată la 1 septembrie, ziua Anului Nou biblic. Conform tradiţiilor populare, Simeon Stâlpnicul ar sta într-un picior, pe un stâlp înalt, pentru a ţine cu mâinile Cerul şi Pământul să nu se prăbuşească (Moldova, Bucovina, Oltenia), arsi a opri vânturile să bată pentru a nu provoca molime (Bucovina). Ziua cuprinde mai multe practici specifice Anului Nou: era favorabilă observaţiilor şi proorocirilor meteorologice şi climatice; bătrânii apreciau dacă anul va fi secetos sau ploios, sărac sau îmbelşugat după stadiul de dezvoltare al larvelor unei insecte în aşa-numitele „gogoşi” sau „mere” care se dezvoltă pe faţa inferioară a frunzelor de stejar. La Simion Stâlpnicul păsările, în special vrăbiile, „merg pe măsură”, „să-şi facă boierescul”, adică să transporte cu ciocul grăunţele care li se cuvin din fiecare holdă la împărăteasa lor, unde se află cămările pentru iarnă.
Sfântul Simion şi cocoşul Conform unor tradiţii, Simion Stâlpnicul ar ţine vânturile într-un butoi pentru a le da drumul când crede el de cuviinţă. Odată, supărat pe Dumnezeu care i-a luat unicul copil, a legat vânturile spunând: „Mi-ai luat tu copilul, n-am să mai dau nici eu vânt la lume!”.
Trimite Dumnezeu vorbă prin alţi sfinţi, dar răspunsul rămâne acelaşi: „Nu m-a ascultat pe mine când l-am rugat să nu-mi ia copilul, nu am să-l ascult nici eu!”. Pe pământ se înmulţiseră bolile, oamenii mureau pe capete „căci vântul e ca o scăldătoare, curăţă totul”. Pentru a-l convinge să dea drumul vântului, Dumnezeu cere ajutor tuturor vieţuitoarelor. Vine şi rândul cocoşului să intervină pe lângă stăpânul vânturilor: — De ce nu dai drumul vântului, Sfinte Simioane, căci uită-te ce rău e pe lume! — Nu dau pentru că mi-a luat Dumnezeu copilul! — Ce poznaş eşti! Dar mie câţi copii mi-a luat Dumnezeu? Ce-ar mai fi să mă necăjesc şi eu ca dumneata? Mie nici nu-mi pasă; dacă moare unul, fac altul pe loc! şi ia un pui şi-i suceşte gâtul. Sfântul Simion se uită la cocoş, se luminează la faţă şi îi răspunde: — Ce bine zici, de nimeni n-am ascultat, dar pe tine am să te ascult. Şi a dat drumul la vânt. De şapte ani, cât a jălit el copilul, nu fusese vânt prin lume. De aceea când moare cineva se jeleşte şapte ani şi apoi se uită. Dumnezeu, după ce i-a făcut cocoşul treaba asta, l-a chemat la dânsul şi i-a spus: — Pentru că mi-ai făcut un aşa bine, îţi dau voie să ţii 40 de femei şi prin sat să umbli”. Şi de atunci, spune tradiţia, e cocoşul aşa de voinic şi de drag găinilor.
Nupţialitatea şi calendaristica populară În vremurile vechi calendarul popular ritma atât reproducţia plantelor şi animalelor, cât şi natalitatea umană. Principiul fertilităţii era exprimat unitar prin sărbători şi obiceiuri calendaristice la toate formele de viaţă din natură: vegetală, animală şi umană. Sunt zile anume pentru împerecherea păsărilor (Dragobete, Vlasie), lupilor (între Filipii de Toamnă şi Filipii de Iarnă), urşilor (Macavei), oilor (Nunta Oilor), urzicilor (Nunta Urzicilor), grâului (Sulul) etc. Adesea, erotica populară era dependentă de împerecherea şi înmulţirea plantelor şi animalelor. Astfel, la Dragobete, considerată zi de împerechere a păsărilor şi animalelor, tinerii satelor căutau şi ei să se întâlnească cu fetele, să glumească pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Calendarul creştin a influenţat semnificativ nupţialitatea întrucât interzicea nunţile şi relaţiile sexuale în zilele de post ale săptămânii (miercurea şi vinerea), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), în cele patru posturi de peste an (Crăciun Paşte, Sântămăria şi Sânpetru), perioada dintre Crăciun şi Bobotează, în Săptămâna Luminată. Interdicţiile sexuale impuse de calendarul religios şi calendarul popular însuma peste 230 de zile.
Talpa ursului Talpa ursului (Acanthus longifolius) este o plantă perenă, din familia Acanthaceae ale cărei frunze mari, decorative, au fost luate ca model de sculptorii în piatră ai antichităţii; ea dă nota specifică capitelului coloanelor corintice. În România este considerată o plantă protectoare a omului: bărbaţii, mai ales cătanele, purtau rădăcina în şerpar sau în buzunar pentru a le spori puterile, iar femeile la brâu pentru a le feri de rele (Banat).
Mortalitatea şi calendaristica populară Mortalitatea, asemănător natalităţii şi nupţialităţii, este supusă ritmurilor calendaristice. În satul vechi românesc, excluzând epidemiile şi războaiele generatoare de dezastre demografice, vârfurile mortalităţii erau atinse primăvara, „la colţul ierbii”, „la înfrunzitul codrului”, „la înfloritul mărăcinelui”, şi toamna, „la căzutul frunzei”. Principala cauză a maximului de primăvară era alimentaţia deficitară în calorii şi vitamine pe timpul iernii şi a Postului de Paşte extrem de sever. Cele două anotimpuri de trecere, toamna şi primăvara, grăbeau evoluţia bolilor digestive şi pulmonare. În unele sate se spune şi astăzi că bolnavii de plămâni mor la „înfloritul dovleacului”. Cauza morţii este, fireşte, boala şi bătrâneţea. Dar, la încetarea funcţiilor vitale contribuiau şi factorii psihici, credinţa muribunzilor şi a celor din prejma lor că fiecare maladie îşi are sorocul în scurgerea timpului calendaristic.
Credinţe despre Şarpele blestemat de Dumnezeu „Şarpele nu a fost de la început şarpe. A fost om şi locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat şi l-a făcut şarpe când a înşelat-o pe Eva”. „În cer, la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai şerpi nu. Şarpele dintâi era zburător, avea aripi şi picioare, şedea în cer şi era bun la Dumnezeu. Dar, el a primit duh rău întrînsul şi a învăţat-o pe Eva de au
păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat şi i-a dat afară din Rai, atât pe dânşii Eva şi Adam, cât şi pe şarpe. Şarpelui ia luat picioarele, i-a tăiat aripile şi l-a aruncat pe Pământ blestemându-l să se târâie ca funia, iar când îl va durea capul să iasă la drum, că va veni popa şi îi va face agheasmă să-i treacă. De aceea iese şarpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap şi-l omoară”. „Şarpele e degetul Diavolului. Avea el un deget mai şurubar şi s-a gândit oare ce-ar putea face dintr-însul? — Ia să-l tai să-mi fac mie un ajutor” îşi zise el, şi cum l-a aruncat pe pământ a început a umbla şi s-a făcut şarpe”. (Bucovina) Sântamaria Mică Sărbătoarea de pe data de 8 septembrie din calendarul popular este dedicată morţii şi renaşterii Zeiţei Mamă la echinocţiul de toamnă. Peste sărbătoarea precreştină părinţii Bisericii au suprapus Naşterea Preasfintei stăpânei noastre de Dumnezeu, Născătoarei şi Pururea Fecioarei Măria numită de români Maica Domnului, sinonimă cu Precesta Mică. Sântămăria Mică este considerată hotar astronomic între vară şi iarnă, marcat de închiderea pământului pentru reptile şi insecte (Ziua Şarpelui), de plecarea păsărilor migratoare spre ţările calde, de timpul favorabil observaţiilor meteorologice şi astronomice, de schimbarea pălăriei cu căciula, de târgurile şi iarmaroacele unde se vindeau şi se cumpărau produse specifice sezonului şi altele. Sărbătoarea indică activităţile practice ce trebuie efectuate în această perioadă: culegerea unor plante şi fructe de leac, „bătutul” nucilor, începerea culesului viilor, continuarea semănatului grâului, orzului şi secarei, jupuirea cojii ulmului pentru legat viţa de vie. Sântămăria Mică şi Sântămăria Mare sunt sărbători respectate cu sfinţenie de românii de pretutindeni, în special de femeile dornice să aibă copii şi să nască uşor.
Credinţe despre vin „Spre Anul Nou, când se deschide cerul, toate apele se prefac în vin. În ceasul acela, dacă iei apă din fântână e vin. Un om cu femeia lui a cărat în ajunul Anului Nou multă apă, ca să aibă vin tot anul. După ce au pus copiii pe laviţă, la fereastră, ca să păzească când se va deschide cerul la miezul nopţii şi să ceară lui Dumnezeu să transforme apa în vin, bărbatul cu femeia s-au culcat, Dumnezeu a făcut ca laviţa să se răstoarne tocmai când cerul s-a deschis şi apa nu s-a mai făcut vin. Numai dacă nimereşti de o scoţi în ceasul acela din fântână se preface apa în vin!”
„De mult, prin toate pâraiele şi prin toate fântânile era vin, nu apă. Dar oamenii au fost răi. Dumnezeu s-a mâniat pe ei şi le-a luat vinul; a lăsat atâta vin şi atâta pâine cât să aibă cu ce sluji preotul la liturghie.” (Bucovina)
Rachiul – invenţia dracului Spre deosebire de vin, băutură creată de Dumnezeu, ţuica e licoarea inventată de Drac: „A fost un om care a greşit mămăliga nesărată; Dracul, care mănâncă numai mâncăruri nesărate, a găsit o bucăţică şi a mâncat-o. Seara, când au venit toţi dracii la cel mai mare, fiecare a spus ce a făcut. Aista a spus că a mâncat mămăliga omului. — Apoi n-ai făcut bine ceea ce ai făcut, de amu du-te şi-i slujeşte pentru mămăliga ceea un an de zile, i-a zis cel mai mare. Na avut încotro: s-a dus şi s-a băgat în slujbă la om. Acesta l-a învăţat să meargă la boier să-i termine de legat tot lanul de grâu până a doua zi, şi altceva să nu-i ceară, decât pâine cât va putea duce băiatul lui în spate. Diavolul şi dracii lui au lucrat toată noaptea, astfel că dimineaţa treaba era încheiată. Aşa a făcut la mai mulţi boieri… — Amu ce-om face noi, zice omul, cu pâinea asta aşa de multă? — Las că te-oi învăţa eu ce să faci. Fă o velniţă (cazan de ţuică)! L-au învăţat cum să facă. Când a fost velniţa gata, dracii s-au strâns ca să se sfătuiască cum să numească băutura pe care o vor face. Dracii cei bătrâni au zis că în numele lor să se cheme drachiu. — Da în numele nostru cum să se cheme? au zis cei mijlocii. — S-o chema drăcilă! — Da în numele nostru? au zis cei mititei. — Într-al vostru, ţuică.
Şi aşa a rămas: rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu e drăcilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică.” (Bucovina).
Pământul, mama noastră Personificarea neolitică a Pământului, Terra Mater, este atestată în cele mai neaşteptate unghere ale spiritualităţii româneşti: „Pământul s-ar jelui lui Dumnezeu de neplăcerile pe care i le aduce omul: — Doamne, mă zgârie, mă taie, nu mai pot! — Rabdă, zice Dumnezeu, că acuma se îngraşe omul de pe tine, dar pe urmă te vei îngraşă tu de pe el!”
„Pământul e sfânt: la pământ să baţi mătănii şi să te închini, că el ne hrăneşte şi ne ţine, din pământ avem hrană şi apă, el ne încălzeşte, el e mama noastră. — Bateţi mătănii şi sărutaţi pământul, zic eu la copiii mei, şi vă rugaţi să ne ţie, că din pământ ieşim şi în pământ avem să mergem!” „Pământul e jumătate bărbat şi jumătate femeie, pentru că Dumnezeu din coasta lui Adam a facut-o pe Eva!” „Se zice ca blestem: Mânca-te-ar ţărâna! Mânca-te-ar pământul!” „Pământul cel de deasupra e bărbat, iar cel mai dinăuntru este femeie. Lui îi e ciudă pe femeia lui şi o mustră: — Pe mine mă taie, mă muncesc, dar ţie ţi-e bine. Tu nu numai că nimica nu faci, ba încă şi oamenii îţi dau să mănânci”, aluzie la ritul funerar de înhumare (Bucovina, Moldova).
Păcatele olarului Olarul care prelucrează pământul, îl modelează şi îl arde în cuptor este socotit un om păcătos: „El va avea mare muncă pe lumea cealaltă, pentru că arde şi chinuieşte pământul”. „Cel ce fură oală de la un olar nu face păcat. După moarte îi e mai uşoară ţărâna pe mormânt, pentru că şi-a furat din lut.” „Dracul râde când furi oala, zice că se fură lut pe lut!” „Lui Dumnezeu tare-i place când se drăgosteşte bărbatul cu femeia, râde şi zice că se drăgosteşte lut pe lut.” (Bucovina)
Şarpele casei Credinţa că fiecare casă are şarpele său protector, numit şi ceasul casei, este atestată în toate zonele etnografice româneşti. Omorârea lui se pedepsea cu moartea unei persoane, femeie dacă murea şerpoaica, bărbat dacă murea şarpele, iar apariţia şarpelui în pragul casei eră considerat semn de moarte:
„Şarpe este la toată casa; unde este şarpe e noroc în casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se prinde. Ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă şarpe de casă. S-au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii le dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şerpii mâncau înainte, nu se supărau” (Moldova, Muntenia).
Şarpele este una din primele divinităţi ale omenirii, atestată de arheologi încă din paleolitic. Semnificaţia exclusiv malefică este relativ târzie şi aparţine mitului biblic.
Ziua Crucii Sărbătoarea din calendarul popular care a preluat data şi numele din calendarul ortodox (14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci), dedicată culegerii ultimelor plante de leac (boz, micşunele, mătrăgună, năvalnic, iarba de năjit etc), este numită, local, Cârstovul Viilor sau Ziua Şarpelui. Pământul, care se deschide pentru plante, insecte şi reptile la Alexii (17 martie), se închide, după şase luni, la Ziua Crucii. Cele două sărbători plasate în preajma echinocţiului de primăvară (Alexii) şi echinocţiului de toamnă (Ziua Crucii) împărţeau calendarul popular în două anotimpuri de şase luni: vara (17 martie – 14 septembrie) şi iarna (14 septembrie – 17 martie). Se spune că la Ziua Crucii florile se plâng una alteia că se usucă iar cele care înfloresc după această dată, în special brânduşa de toamnă şi fragii, sunt „necurate” şi aparţin morţilor.
În această zi şerpii, înainte de a se târî în adăposturile hibernale, s-ar aduna în alunişuri unde se încolăcesc unii cu alţii pentru a plămădi din spuma care îi acoperă „piatra nestemată”. De acum era interzisă omorârea şarpelui care ieşea întâmplător în drum. De Ziua Crucii se efectuau diferite practici apotropaice şi fertilizatoare în zrădini şi livezi, se pomeneau morţii şi li se împărţeau alimente şi vase de ceramică (Moldova, Bucovina). În sudul ţării, unde sărbătoarea se numeşte şi Cârstovul Viilor, se începea culesul viilor ţi „bătutul” nucilor.
Povestea lumii de demult „— Ascultă-mă, Evo, zise Dracul cu care Eva se avea bine. Adam a simţit că noi doi ne iubim şi vrea cu orice chip să ne despartă. Corabia o face ca să vă mutaţi pentru totdeauna de aici. Fără tine eu nu pot trăi! Când va fi gata corabia şi veţi pleca, eu mă fac şarpe. Tu să nu te sui în corabie până nu mă vei lua şi pe mine, despre care îi vei spune că sunt şarpele casei” (Bucovina).
Şarpele ce-ţi iese-n cale Relaţiile dintre om şi natură erau reglementate după reguli care aveau ca efect menţinerea unui echilibru stabil între componentele mediului ecologic. Spre deosebire de calendarul bisericesc, dedicat Sfintei Treimi şi câtorva mii de sfinţi, omul satului tradiţional îşi împărţea zilele calendarului popular cu plantele (Nunta Urzicilor, Ziua Grâului), păsările (Ziua Cucului, Dragobete, Constantin Graur, Marţea Ciorilor etc.) şi animalelor (zile ale ursului, lupului, calului, şarpelui etc). Iată o credinţă despre interdicţia de a omorî şarpele:
„Dacă găseşti şarpe după Ziua Crucii n-ai voie să-l omori. Numai până în această zi se poate omorî, pe urmă e păcat. La Ziua Crucii intră dihăniile în pământ, iar şarpele care a muşcat pe cineva, om sau vită, nu-l primeşte pământul să intre înapoi, şi umblă rătăcind în toate părţile, iese la drum să-l omoare omul”.
Spartul oalei Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, din neolitic până astăzi, este ceramica, în special oala. Ea se naşte din modelarea lutului şi redevine ceea ce a fost, pământ, printr-o moarte violentă, spargerea rituală. Animată cu viaţă, oala substituie, în anumite contexte rituale şi ceremoniale omul şi diferite reprezentări malefice sau benefice. În practicile magice oala este nu numai un obiect de recuzită, ci şi un agent ritual manipulat, de la caz la caz, de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf (cetele de căluşari) etc. Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii, devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la noul născut; prin spargerea oalei curate, neîncepute, nănaşa repară la căsătorie necinstea „fetei greşite”. În satele de olari din jud. Dâmboviţa strachina agăţată pe peretele prispei cu faţa la drum anunţă peţitorii că în casă este fată de măritat; întoarsă cu spatele, refuză peţitorii (fata este prea mică, nu a fost scoasă la horă sau nu are zestrea pregătită). Oala poate adăposti însă şi spiritele potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice, oalele stau întoarse cu gura în jos pentru a opri cuibărirea chiriaşilor nepoftiţi (Muma sau Fata Pădurii, spiritul mortului etc). După scoaterea mortului din casă se sparge, în cele mai multe sate româneşti, o oală goală sau umplută cu cenuşă sau cu apă de către un membru apropiat al familiei pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt iar în practicile magice de destrigoire, după aflarea mortului strigoi şi deshumarea lui, se spărgeau în colţurile mormântului, patru ulcioare. Vechimea obiceiului este atestată de cunoscutul proverb românesc „I s-a spart oala”. Semnificaţia spargerii oalei la înmormântare se leagă de credinţa obişnuită că sufletul, după ieşirea lui pe gură, părăseşte în zbor casa pe fereastra larg deschisă de membrii familiei. Sufletul mortului, după ce vizitează locurile îndrăgite în viaţă, se întoarce acasă şi doreşte să intre în adăpostul părăsit, ceea ce ar atrage cu sine transformarea mortului în strigoi. Pentru a evita acest pericol, în satele din sudul jud. Argeş (Izvoru), mortul „este înpietrit”, adică i se înfundă toate gurile cu piatră şi sticlă pisată, cu tămâie etc. Dar, obiceiul cel
mai cunoscut este înşelarea lui prin înlocuirea unui adăpost cu alt adăpost, a trupului părăsit de suflet cu oala aşezată la capul sau sub masa pe care este aşezat până la înmormântare.
Maica Domnului şi Sfântul Nicolae Asemănător marilor mitologii ale lumii, reprezentările mitice ale Panteonului românesc sunt ierarhizate după puterea şi atribuţiile lor: unele dezleagă ploile, altele le leagă; unele căsătoresc fetele şi ajută femeile la naştere, altele îmbolnăvesc şi iau sufletele oamenilor; unele păzesc sau transportă Soarele pe bolta Cerului, altele îl devorează în timpul eclipselor etc. etc. Un exemplu îl reprezintă şi următoarele credinţe despre Maica Domnului şi Sfântul Nicolae:
„Cei înecaţi sunt ai Maicii Domnului, sunt norodul ei pe ceea lume. Ea se bucură când cineva se îneacă; pe cei în pericol îi trage în apă să se înece. Niciodată când mergi pe la o apă să nu te rogi la Maica Domnului ca să-ţi ajute, că-i rău: să te rogi la Sfântul Nicolae.” „Un om trecea odată, înotând, o apă mare şi tot se ruga la Maica Domnului să-l ajute. Dar, cu cât se ruga, tot mai tare se scufunda, pentru că ea îl trăgea. Atunci, deodată strigă: Sfinte Neculai, nu mă lăsa! Şi pe loc a fost deasupra apei”. „Sfântul Nicolae e pe ape; de ce fac corăbierii praznice de ziua lui?!” „Sf. Nicolae a oprit apele când a fost potopul, altfel îneca corabia lui Noe”. „Sf. Nicolae e podar mare.” (Moldova, Bucovina)
Maica Precesta În gândirea celor vechi, lumea sacră are aceleaşi trăsături etice şi morale cu lumea profană; în rândul divinităţilor poţi întâlni mai multă sau mai puţină îngăduinţă şi toleranţă. Dumnezeu, Zeul Tată din Cer, este, de pildă, neiertător faţă de oamenii păcătoşi iar Maica Precesta, Zeiţa Mamă a Pământului, este iertătoare şi miloasă: „Dumnezeu tot una vrea: să prăpădească lumea pentru păcatele care se fac pe Pământ. Nu-i place să vadă cum se înmulţesc sufletele păcătoşilor în Iad. Dar, Maica Precesta, îl tot roagă: — Rabdă, rabdă, zice ea. Pe mine vezi cum mă taie şi mă calcă şi eu rabd. Lasă-i să mai trăiască!” (Bucovina, Moldova).
Dracul, inventator al ceramicii Mai toate invenţiile de pe pământ sunt atribuite, în credinţele româneşti, Dracului, frate dintr-un început cu Dumnezeu. Ingenios şi neastâmpărat, el inventează din joacă sau din întâmplare, din proprie iniţiativă sau la rugămintea lui Dumnezeu, lucrurile, plantele şi animalele de pe pământ. De cele mai multe ori, creaţia lui ori rămâne neterminată, urmând s-o finalizeze Dumnezeu, ori nu ştie s-o folosească sau o utilizează în scopuri distructive. Un exemplu este confecţionarea oalei pentru apă:
„Dracul a făcut ciurul, ca să care apă şi a tot cărat două săptămâni. Dumnezeu a venit şi i-a zis să facă o ulcică cu care să care apa” (Bucovina).
Sărbătorile echinocţiului de toamnă Calendarul popular păstrează în zona echinocţiului de toamnă amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă, de origine neolitică, peste care părinţii bisericii creştine au suprapus moartea, numită Adormirea, şi naşterea Fecioarei Măria. Fixând mai întâi moartea (15 august) şi apoi naşterea (8 septembrie), Biserica creştină a preluat modelul precreştin: trebuie să moară mai întâi divinitatea ajunsă la vârsta senectuţii, popular numită Sântămăria Mare sau Precesta Mare, şi apoi să se nască Sântămăria Mică sau Precesta Mică. Deşi textele religioase îndeamnă să ne bucurăm la naşterea Fecioarei Măria: „să trâmbiţăm duhovniceşte…”; „Ioachim se veseleşte şi Ana prăznuieşte”; „Să dănţuiască toată făptura, să se veselească şi David…” românii întâmpină cu mai multă bucurie celebrarea morţii născătoarei de Dumnezeu. Importanţa sărbătorii care deschide ciclul de înnoire a timpului la echinocţiul de toamnă, Sântămăria Mare, este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu acelaşi hram, de deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august-14 noiembrie), de
începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morţilor şi de pomenile date pentru cei în viaţă etc. După aproximativ un ciclu lunar de la moartea Fecioarei, creştinii îi celebrează naşterea. Unele din obiceiurile specifice Sântămăriei Mici au fost preluate de sărbătoarea vecină, înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numită în calendarul popular Ziua Crucii şi, local, Ziua Şarpelui. La aceste sărbători, hotar între vara şi iarna anului agrar, se desfăşoară numeroase practici cultice, profilactice şi economice (observaţii astronomice şi pronosticuri meteorologice, culegerea plantelor de leac şi altele). Fecioara Măria este născută în mod miraculos. Părinţii ei, Ioachim, descendent al unui neam împărătesc, şi Ana, descendentă din neamul lui David, erau defăimaţi şi huliţi că nu aveau copii. Ioachim se roagă lui Dumnezeu în munţi iar femeia lui, „stearpă şi neroditoare”, în grădină să le dea rod sfânt pântecelui. După unele tradiţii populare, Ana ar fi rămas însărcinată mirosind o floare, credinţă care a generat şi sintagma copil din flori pentru naşterea nelegitimă.
Lutul şi sufletul În graiul popular, oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. Oala are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână, picior când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit; fecioara este asemuită cu oala nouă, neîncepută, fata „greşită” cu oala dogită iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită. În peste 140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, oala este termen polivalent de comparaţie:
„Sună a oală! pentru omul grav bolnav, sinonim cu zicala e pe ducă, adică trage să moară; S-a făcut oale şi ulcioare, pentru omul mort de multă vreme, transformat în pământ din care se fac oalele şi ulcioarele.” A mâncat din oală, pentru fata care şi-a pierdut fecioria.” În oala acoperită, nimeni nu ştie ce fierbe!… pentru persoanele ascunse şi făţarnice.” Nici o bucată pricopsită nu sunt, dar nici fi-te ce oală mă încape!.. adică nu sunt mare lucru, dar nici atât de neisprăvit pe cât mă credeţi.” Pământul până nu-l calci, oale din el nu faci!.. pentru copilul nepedepsit când greşeşte.” A fi goală ca oala!.. pentru femeia lipsită de suflet.” Beţivanului şi Dracul îi iese cu oala (cu vin) în cale!.. pentru oamenii care umblă beţi.”
Altele definesc cinstea, puritatea, sărăcia, bogăţia, lăcomia, zgârcenia, vârsta oamenilor. Numitorul comun care leagă spiritual omul de oală este Pământul, prezentat de credinţele populare ca un organism viu, înzestrat cu inteligenţă.
Teclele Reprezentările mitice, rele de foc şi lupi, celebrate în mediile pastorale în ziua de 24 septembrie, care au preluat numele şi data Sfintei Mucenice Tecla din calendarul creştin ortodox, se numesc Teclele. Local, ele sunt sărbătorite şi în zilele Berbecarilor (26-29 septembrie). Teclele pot fi îmbunate, asemănător Filipilor, prin severe interdicţii de muncă: nu se mătură şi nu se aruncă cenuşa din casă pentru a nu găsi lupoaicele cărbunii aprinşi să-i mănânce pentru a se împuia, nu se lucra lână şi pieile de animale etc. (zona Subcarpatică).
Noaptea, timpul marilor prefaceri Timpul nocturn este propice marilor prefaceri: moartea, învierea, renaşterea divinităţilor etc. Cele mai importante sărbători din ciclul calendaristic, precum naşterea Anului (Revelionul), Naşterea lui Iisus (Crăciunul), învierea Mântuitorului (Pastele), Noaptea Strigoilor (Sântandrei), Focul lui Sâmedru, Mânecătoarea etc. sunt nocturne nu diurne. După modelul divinităţilor care mor şi renasc fără excepţie noaptea, au fost alese şi sărbătorile din ciclul familial: ursitul copiilor în a treia noapte după naştere (Masa Ursitoarelor), actul nupţial şi începutul unui nou ciclu vital (noaptea nunţii), Priveghiul de înmormântare în zonele unde se fac jocuri şi apar mascaţi etc. Vechimea sărbătorilor nocturne se leagă de un străvechi cult lunar şi agrar, de vremurile imemoriale când timpul se măsura, probabil, pe nopţi nu pe zile.
Mama pământului Numele ultimelor spice lăsate intenţionat nesecerate pe holdă pentru a se adăposti în ele spiritul grâului din faţa secerei şi coasei, imagine a Morţii, şi pentru a rodi în anul viitor (Valea Nistrului: Soroca).
Ştima apei Stăpâna apelor, numită Ştima, este o reprezentare feminină antropomorfă care se face văzută şi simţită pe timp de noapte: „Ştima apei e femeie albă şi rece”. „Şede în apă, are piepţii mari, că-i dă pe spate”. „E femeie înaltă, îmbrăcată în alb”. „E jumătate peşte, jumătate om şi este femeie şi bărbat”. „Ştima apei e femeie cu păr până în pământ, galben, sclipeşte ca aurul. E cât o cămilă şi albă; iese la suprafaţă când e vremea rea, dar şi noaptea pe lună. Când apare, se scutură, umblă pe uliţă ca un nor, se scaldă. Dacă-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte, te sluţeşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând:
„Ceasul a sosit, Omul n-a venit!”
Secera, coasa şi moartea lanului de grâu Ciclul vegetal al grâului, deschis de sămânţa semănată şi închis de sămânţa recoltată (seceratul), a fost asemuită cu lacunara formulă a vieţii omului naşterea, căsătoria şi moartea. Conform gândirii magice, spiritul grâului locuieşte în corpul plantei mamă până când aceasta face sămânţă, în care se retrage. Planta este iertfită (distrusă) violent de seceră (cu dinţi de piatră în neolitic, din metal în epoca bronzului şi fierului) şi de coasă (evul mediu). Simbolul morţii vegetale, coasa, a devenit unealtă obişnuită a morţii antropomorfe (moartea cu coasa: oase deşirate sau femeie fioroasă care poarta coasa în mână sau pe umăr).
Moara şi moartea Pentru a deveni pâine sau colac, alimente sacre care poartă, adesea, nume de sfinţi: Crăciun, Arhangheli, Sfinţi, Sfinţişori etc.) spiritul grâului trebuie eliberat prin spargerea casei locuite (sămânţa), prin înlăturarea tegumentului şi zdrobirea violentă a bobului în particule minuscule în piuă, la râşniţă sau moară. Între spartul bobului de grâu şi măcinatul lui la moară, omul a parcurs un impresionant proces tehnologic şi spiritual. Moara şi locul morii, mai ales morile pe apă, unde se măcinau seminţele, adevărat măcel al sufletelor aflate în faşă aveau, aproape fără excepţie, semnificaţie malefică: acolo apăreau moroii, strigoii şi alte fantome; acolo sau cu produse furate de acolo se prindeau farmecele şi descântecele. Moara, altarul de piatră pe care este jertfit spiritul grâului, era oprită în unele sate când apărea pe cer (se năştea) Luna Nouă şi în ziua de Blagoveştenie, ziua zămislirii lui Iisus în pântecele Fecioarei Măria. Semnificaţia funerară a morii este amintită de zicala „la rând ca la moară” care a avut, iniţial, sensul de răboj, rând, evidenţă a oamenilor la moară. Deşi expresia a pătruns ca normă juridică nescrisă în viaţa cotidiană, este auzită frecvent la înmormântări sub forma „ne vine rândul ca la moară”. Funcţia de altar a pietrelor de moară a fost intuită de Brâncuşi când le-a aşezat sub formă de masă în monumentul comemorativ de la Târgu Jiu. Moara şi iazul morii şi-au păstrat până astăzi semnificaţiile lor malefice: acolo apăreau strigoii, moroii, fantomele, se prindeau farmecele vrăjitoarelor, mureau înecaţi oamenii etc. Transmiterea acestor credinţe arhetipale peste timp este un miracol. Conştient sau inconştient simbolul funerar al morii şi iazului de moară apare şi în lumea contemporană. La canalizarea râului Dâmboviţa, prin deceniul şapte al secolului trecut, a apărut in nord-vestul oraşului Bucureşti o mare acumulare de apă numită Lacul Morii, după numele unui fost lac care alimenta morile pe apă existente altădată pe râul Dâmboviţa. Nici nu s-au încheiat lucrările hidrotehnice că au şi început să circule zvonurile, fără să se transforme în credinţe veritabile, privind înghiţirea oamenilor de apa lacului.
Trupul, lutul şi aluatul
Două importante invenţii neolitice, pregătirea pâinii din aluat şi a oalei din lut, exprimă ideologia animistă a omului preistoric despre nemurirea sufletului. Dacă ţărâna amestecată cu apă formează lutul, făina amestecată cu apă formează aluatul. Din lut şi aluat femeia neolitică a modelat oala şi colacul, chipuri ale divinităţilor adorate. Mult mai târziu, la întrecere cu femeia neolitică, Dumnezeul indo-european (Epocile Bronzului şi Fierului) a modelat din lut omul. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia suflând viaţă asupra ei, omul neolitic şi-a însufleţit chipurile din lut şi aluat arzându-le în cuptor. Oala şi colacul, scoase din cuptor, sunt însufleţite şi, ca urmare, pot fi jertfite, adică date de pomană ca substitute divine sau umane: oala la Moşii de Vară, la înmormântare, colacul, coliva la Măcinici, Crăciun etc.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII OCTOMBRIE
Brumărel Aşa cum îi arată şi numele, octombrie este luna a opta în calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna a zecea în calendarele iulian (stilul vechi) şi gregorian (stilul nou). Denumirea populară a lunii, Brumărel, anunţă primele brume şi apropierea iernii. Activităţile economice sunt specifice perioadei de trecere de la toamnă la iarnă: continuarea semănăturilor de toamnă, strângerea roadelor de pe câmp, vii, livezi şi grădini, deschiderea ţarinelor pentru păşunatul comunitar, împerecherea oilor şi pornirea turmelor spre locurile de iernat, valorificarea produselor agrare, pastorale şi meşteşugăreşti la vestitele târguri şi iarmaroace organizate la Sâmedru şi Vinerea Mare (Sfânta Paraschiva), lichidarea înţelegerilor încheiate în luna aprilie, la Sângiorz, şi altele. Peisajul spiritual al lunii octombrie este dominat de sărbătorile şi obiceiurile cu semnificaţie pastorala: Procoavă, Vinerea Mare, Sfârşitul Verii lui Mioi, Vara lui Sâmedru, Lucinul, Sâmbăta Morţilor, Moşii de Toamnă, Focul lui Sâmedru, Sâmedru şi altele.
Procoavă Ziua de 1 octombrie, numită în calendarul popular Procoavă, este dedicată unei divinităţi meteorologice care ar acoperi pământul cu un strat de zăpadă pe timpul iernii. Fetele o invocau pentru a le acoperi capul cu păr bogat şi frumos, să le facă plăcute feciorilor şi să le grăbească căsătoria (Moldova, Bucovina).
Sărbătorile femeieşti Reprezentările mitice feminine şi zilele lor de celebrare în calendarul popular sunt mult mai aprige decât cele bărbăteşti. Nu numai personificările malefice, feminine prin excelenţă, Moartea, Ciuma, Holera, ci şi „sfintele bune” Maica Precesta, Varvara, Sf. Vineri etc. pot pedepsi cu asprime oamenii care le nesocotesc zilele de ţinere: „într-o sărbătoare femeiască cum e Marina, Ciurica, Cuvioasa Paraschiva ia să îndrăzneşti ceva şi-i vedea! Da în sărbătorile bărbăteşti să lucrezi, nu-ţi e nimica …”.
Pricolici Sufletele oamenilor care îşi părăsesc trupul în timpul nopţii se rostogolesc de trei ori şi iau înfăţişare de lup sau de altă vietate (câine, porc cal, bivol, pisică, şarpe, broască) se numesc pricolici. Ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Spre deosebire de vârcolaci, care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Adesea, sunt oameni din sat recunoscuţi după înfăţişare şi comportamentul animalului-pricolici. Trăiesc puţin, cât animalul în care se metamorfozează, şi se deplasează rapid dintr-un loc în altul. Într-una din legende, pricoliciul este un tânăr căsătorit care, mergând pe drum cu soţia, dispare, revine sub formă de câine şi se repede s-o muşte. Nevastă-sa se apără cu brâul şi îl alungă lovindu-l cu secera. În final, pricoliciul este recunoscut după scamele catrinţei rămase între dinţi. În alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleacă de acasă şi este recunoscut tot după scamele hainelor rămase printre dinţi.
O dată pe an, în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie), strigoii vii sau pricolicii se întâlnesc în locuri tainice cu strigoii morţi şi îşi aleg, prin luptă, stăpânul. Pe timp de iarnă, pricoliciul intră în haita lupilor, preia conducerea şi atacă oamenii şi turmele de vite.
Poveste despre înmulţirea lumii „După ce a alungat Dumnezeu pe Adam şi Eva din Rai, le-a dat o palmă de pământ ca s-o muncească şi să scoată tot ce le va trebui. Vine Diavolul la dânşii: — Da voi ce puteţi face cu palma asta de pământ? Vouă vă trebuie pământ mult ca să hrăniţi copiii! Eu vaş da pământ, dacă mi-aţi da ce aveţi voi mai drag pe lume! Stătură Eva şi Adam un moment pe gânduri: — Îţi vom da ceea ce ceri! Diavolul le-a spus să lucreze pământ cât vor vrea, iar în schimb să-i deie lui cei doi copii. Adam şi Eva n-au avut ce face, i-au dat. Diavolul i-a luat şi i-a dus în Iad, în împărăţia lui. Când a auzit, Dumnezeu s-a supărat foc. L-a trimis pe Sf. Vasile să-l slujească trei ani pe Diavol, doar îi va da copiii înapoi. Sf. Vasile a mers şi a stat slugă un an, pe atunci anul era de trei zile. A slujit şi al doilea, Diavolul nu l-a întrebat pentru ce slujeşte. Când a terminat al treilea an, l-a întrebat şi a aflat vicleşugul. De ciudă, Dracul i-a tras o bătaie bună şi i-a dat copiii. Sf. Vasile i-a dus pe pământ şi de la ei s-a înmulţit lumea”.
Sfredelul Rusaliilor Stea luminoasă din constelaţia Taurului care apare şi dispare de pe firmament la aceleaşi date calendaristice cu Găinuşa (Braşov). Acelaşi nume, Sfredelul Rusaliilor, îl poartă şi un grup de trei stele din constelaţia Vizitiul (Teleorman, Dorohoi).
Anul Nou pastoral Calendarul oierilor români este împărţit în două anotimpuri egale: vara pastorală între Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie); iarna pastorală între Sâmedru şi Sângiorz. Miezul verii este marcat de Sântilie (20 iulie), sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al soarelui şi focului, în timp ce la miezul iernii pastorale tronează Sânpetru de Iarnă, divinitate năprasnică care împarte în noaptea de 15/16 ianuarie tainul (oi, vite, oameni etc.) lupilor pe un an întreg. Miezurile sezoanelor pastorale sunt marcate însă şi de ciudate reprezentări mitice: Circovii de Vară (16- 8 iulie) şi, la şase luni depărtare, Circovii de Iarnă (15- 7 ianuarie). Începuturile şi miezurile sezoanelor pastorale marcate de Sângiorz, Sântilie, Sâmedru şi Sânpetru Lupilor sunt repere calendaristice esenţiale pentru planificarea întregii activităţi cultice şi practice a crescătorilor de animale, în special a crescătorilor de oi. Anul pastoral fiind format numai din două anotimpuri, locul de unde se începe numărarea zilelor poate fi fixat atât la Sângiorz, după fătatul oilor, înţărcatul mieilor şi urcarea turmelor la munte, cât şi de la Sâmedru, după coborârea turmelor, împerecherea (mârlitul) oilor şi pregătirile pentru iernat. Intrarea în aceste sezoane era marcată de ample scenarii rituale din care nu lipseau sacrificiile: mielul la Sângiorz, berbecul la Sâmedru. Spre deosebire de Anul Nou agrar celebrat la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei (1-9 martie), când dă colţul ierbii şi înfrunzeşte codrul, scenariul Anului Nou pastoral se desfăşoară în preajma Sâmedrului (14-27 octombrie), în perioada de împerechere a oilor şi de desfrunzire a codrului. Turmele ciobanilor, sterile în timpul verii pastorale, sunt fertilizate la intrarea în iarnă, în timp ce holdele ţăranilor sunt fertile vara şi sterile iarna.
Anul pastoral dacic şi celtic Asemănător românilor, popoarele de origine celtică din nord-vestul Europei (scoţienii, irlandezii şi altele) au avut un calendar pastoral structurat tot pe două anotimpuri: vara între Armindeni (1 mai) şi Ziua Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie), şi iarna între 1 noiembrie şi 1 mai. Diferenţa de câteva zile între cele două importante arii culturale ale Europei, dacică şi celtică, în ceea ce priveşte începutul verii pastorale (23 aprilie şi 1 mai) şi începutul iernii (26 octombrie şi 1 noiembrie) se
explică prin diferenţa de latitudine geografică şi de condiţiile locale de climă în care trăiese urmaşii actuali ai celţilor şi geto-dacilor. În insula Man, redută în care limba şi civilizaţia celţilor au rezistat cel mai bine invadatorilor saxoni, în ziua de 1 noiembrie (stil vechi), cete de colindători cântau o melodie numită Hogmany, care începea cu cuvintele „Noaptea asta este noaptea Anului Nou, Hogunaaa!”. Mult mai multe informaţii despre ritualul Anului Nou pastoral celebrat la intrarea în iarnă l-au păstrat românii.
Structura socială şi calendarul popular Societatea este alcătuită din indivizi diferenţiaţi biologic, în primul rând după vârstă şi sex, după statutul social şi economic etc. Neomogenitatea biologică sau socială este exprimată şi de calendarul popular care repartizează sărbătorile şi obiceiurile pe criteriile generate de aceasta: copiii, indiferent de sex, umblă cu Sorcova; fetele cu Lăzărelul şi Drăgaica; feciorii organizează Strigatul peste sat; numai femeile căsătorite construiau ţestele de copt pâinea la Ropotinul Ţestelor şi participau la Iordănitul Femeilor; numai mamele participau la petrecerea numită Ziua Moaşei; numai bărbaţii căsătoriţi puteau intrau în ceata Căluşului etc. etc.
Prestigiul vârstei în satul românesc Spre deosebire de omul contemporan care, de la o anumită vârstă începe să-şi „ascundă anii”, membrii societăţii tradiţionale îşi comunicau ei înşişi etatea printr-un cod de semne. Vârsta era aducătoare de prestigiu întrucât cuvântul omului bătrân avea greutate, uneori era hotărâtor, în familie, sfatul obştii, în judecarea pricinilor, educarea copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Inevitabilul dezavantaj biologic era compensat prin asimilarea unor funcţii sociale care reaşezau generaţia vârstnică într-o poziţie avantajoasă sau, în ori ce caz, de egalitate cu celelalte categorii ale societăţii.
Codul culorilor şi vârstele omului În societatea tradiţională vârsta omului era comunicată atât prin îmbrăcămintea purtată (piese specifice de port, culoare, cromatică, croi), podoabele capului şi pieptănătură (modul de împletire a părului, purtatul cârpei, al broboadei sau basmalei; tunsoarea, purtatul chicii şi a mustăţii etc), cât şi prin comportamentul cotidian al individului (intrarea în şezători, în cetele de feciori şi de colindători, în hora satului, ocuparea unei strane la biserică etc). Prin acelaşi sistem ingenios de semne se putea comunica obştii şi evenimente considerate astăzi de strictă intimitate, cum ar fi intrarea în starea de sarcină a femeilor şi altele. Deşi codul vârstei era unitar în cadrul unei comunităţi umane, el putea varia de la zonă la zonă şi, uneori, de la sat la sat. Pentru diferenţierea vârstei funcţionează încă în unele zone etnografice un cod al culorilor. Culoarea albă domină îmbrăcămintea primei părţi a copilăriei. Treptat, îşi fac apariţia culorile vii, care devin din ce în ce mai aprinse, în special roşul, în preajma căsătoriei. După căsătorie acestea devin mai sobre, paleta coloristică reducându-se la cumpăna dintre maturitate şi bătrâneţe la alternanţa alb negru şi, spre apusul vieţii stingându-se din nou în alb.
Despre ce vorbesc animalele Credinţa că animalele domestice vorbesc la miezul nopţii marilor sărbători de peste an a fost consemnată în toate zonele pastorale. Conform tradiţiei, persoanele curioase să afle ce vorbesc animalele, se furişează pe timp de ziuă, se ascund şi stau de veghe pe timpul nopţii. Spre surprinderea lor, aud cum li se proroceşte moartea în anul care începe.
Luna şi femeia Luna, astrul cântat şi îndrăgit de tineri şi poeţi, are, în spiritualitatea populară, mai curând o semnificaţie malefică. Ea e prototipul femeii capricioase care patronează noaptea, iarna şi frigul, spre deosebire de Soare care e bărbatul înţelegător, patron al zilei, verii şi căldurii. „Luna câteva zile cât e plină luminează că se vede noaptea ca de la Soare şi pe urmă iar se pişcă! Ia uită-te la Dochia! Amu-i ploaie, amu cald, amu vânt, amu iar frumos. Aşa-i femeia!”
Alesul
Încheierea festivă a văratului, după coborârea oilor de la munte la Sântămăria Mare sau după păşunatul de toamnă al turmelor în hotarul satelor la Vinerea Mare şi Sâmedru, când proprietarii îşi aleg oile după semnul crestat în ureche la formarea turmei (Sângiorz), este numită Alesul, Arieţatul, Răscolul etc. Oile lipsă sunt plătite de ciobani sau de ceilalţi proprietari, conform înţelegerii încheiate la formarea turmei. Proprietarii oilor primesc brânza după cantitatea de lapte însemnată pe răboj la Sâmbra Oilor sau în fişa stânei şi, după plata ciobanilor, petrec laolaltă. Se pot ivi, însă, neînţelegeri de unde şi zicalele:
„La aşezatul stânei, Se mănâncă câinii; Iar la spartul stânei, Se sfădesc stăpânii!”
sau
„Primăvara se încaieră câinii, Toamna se ceartă stăpânii!”.
Vinerea Mare Vinerea Mare este o sărbătoare cu dată fixă (14 octombrie) dedicată reprezentării mitice cu acelaşi nume, Sfânta Vineri, identificată în Panteonul roman cu Zeiţa Venera, iniţial protectoare a vegetaţiei şi fertilităţii. Biserica de rit oriental a suprapus peste ziua de celebrare a Zeiţei Venera, prăznuirea personajului creştin Cuvioasa Paraschiva. După modelul Fecioarei Măria care este numită în calendarul popular Sfântămăria Mare, zeiţa Venera devine şi ea Vinerea Mare. Cu timpul, sfânta creştină a preluat unele atribuţii ale zeiţei uzurpatoare, devenind un stâlp calendaristic care indică începutul sau sfârşitul unor importante activităţi pastorale: deschiderea ţarinelor pentru păşunatul devălmaş, organizarea turmelor pentru iernatul transhumant, începerea coborârii oilor în zonele de iernat din luncile, bălţile şi Delta Dunării, angajarea ciobanilor pentru noul sezon pastoral, slobozirea berbecilor în turmele de oi (Nunta Oilor, Năpustitul Arieţilor), organizarea unor vestite târguri de toamnă unde se valorificau produsele turmelor de oi, se făceau praznice pentru morţi şi se împărţeau ofrande etc. (Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Moldova şi, parţial, în Transilvania). Sunt argumente etnologice că marele pelerinaj la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi cu hramul Cuvioasei Paraschiva, care adună astăzi zeci de mii de credincioşi, reprezintă o replică creştină a cultului preistoric închinat Zeiţei Mumă de origine neolitică, prezentă în calendarul popular sub diferite nume (Maica Precesta, Dochia, Zâna Bătrână, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Vinerea Mare etc.). Ea este invocată în special de femeile lipsite de fertilitate, dar şi pentru tămăduirea bolilor, căsătoria fetelor, naşterea uşoară a copiilor etc.
Nunta oilor Ciclul de reproducere al ovinelor şi caprinelor poate debuta, la latitudinea geografică a României, atât primăvara, caz în care acestea fată toamna, cât şi toamna, pentru a făta primăvara. Din motive economice, ciobanii vărează turmele de oi separat de berbeci până la Vinerea Mare, uneori până la Arhangheli (8 noiembrie). Aceste zile, când slobozesc berbecii pentru împerechere, se numesc Nunta Oilor, Năpustitul Berbecilor sau Arieţilor. Astfel, mieii şi iezii, care prind sezonul călduros şi abundent în hrană, intră pregătiţi pentru a face faţă rigorilor iernii.
Ceasurile rele ale sâmbetei Orice sfârşit de perioadă de timp (zi, săptămână, lună, anotimp, an) are, în Calendarul popular, un caracter mai puţin fast pentru om; el este timpul îmbătrânit care trebuie să moară pentru a renaşte. Trăsătura aceasta apare mai puţin evidentă la unităţile mici de timp, ziua şi săptămâna, şi mai clar exprimată la unităţile de timp superioare, cum ar fi anotimpul şi anul. Totuşi, ritualul sfârşitului şi începutului de săptămână se supune şi el regulei generale: sâmbăta, al cărei caracter nefast este amintit şi astăzi de zicala „celor trei ceasuri rele”, duminica, cea care celebra victoria binelui asupra forţelor răului acumulate în săptămâna anterioară, şi lunea, care marca începutul săptămânii sub cele mai bune auspicii pentru activitatea umană. Treptat, timpul săptămânal se împlinea, se maturiza, joia fiind puterea sau mijlocul săptămânii, după care se degrada, condiţie obligatorie pentru înnoirea lui.
Ziua Domnului O dată cu răspândirea creştinismului, prima zi a săptămânii, Ziua Soarelui (dies solis), a devenit Ziua Domnului (dies domini, dominica), realitate păstrată de întreaga cronologie medievală. Cel care a fixat duminica început de săptămână a fost Constantin cel Mare, în anul 321 d. Hr., şi este considerată cea mai veche sărbătoare creştină care a înlocuit sabatul iudaic. Într-o zi de duminică a înviat Iisus, s-a arătat apostolilor, s-a coborât Duhul Sfânt etc. La români şi la celelalte popoare sud-est europene săptămâna începe lunea, nu duminica, cum se obişnuieşte în ţările vest-europene.
Lucinul Numele şi data sărbătorii pastorale, Lucinul (18 octombrie, Sf. Apostol şi Evanghelist Luca), au fost preluate din calendarul ortodox. Ziua, plasată în perioada constituirii haitelor de lupi în vederea reproducerii, este dedicată unei divinităţi protectoare a acestora. Pentru prevenirea stricăciunilor provocate de lupi, cele mai temute fiare pe plaiurile carpatice, se efectuau, în această zi diferite practici magice, cea mai cunoscută fiind încleştarea dinţilor de la pieptenii cu care se scarmăna lâna, se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii, părului şi pieilor de animale Banat).
Credinţe despre suferinţa pământului „Pământul e viu; el are sânge şi vine de sânge ca şi omul. Când a dat Dumnezeu oamenilor plugul ca să are, aceştia au observat, după prima brazdă, că înăuntru curge sângele şiroaie. Oamenii s-au speriat şi au lăsat aratul. — De ce nu mai araţi? Le-a zis Dumnezeu. — Pentru că plugul nostru e plin de sânge! — Duceţi-vă şi araţi acum din nou! Când au tras a doua brazdă n-a mai curs sângele roşu. Îi schimbase Dumnezeu culoarea, l-a prefăcut alb”.
Vântul aleargă să se însoare „Vântul e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se însoare. Când aleargă prin lume, atunci când zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”.
Moşii de Sâmedru Practicile legate de cultul morţilor din sâmbăta dinaintea zilei de Sâmedru sunt numite Moşii de Toamnă, Moşii cei Mari sau Moşii lui Sâmedru. În această zi se împărţeau ofrande (grâu fiert, colaci, lapte, unt, brânză) şi se invocau spiritele moşilor pentru sănătate, belşug, spor în casă:
„Voi, moşi strămoşi, Să-mi fiţi tot voioşi, Să-mi daţi spor în casă, Mult pe masă, Cu mult ajutor În câmpul cu flori!”
Vinerelele Numele zilelor de 14 octombrie (Vinerea Mare) şi de 27 octombrie (prima zi după Sâmedru) patronate de două „sfinte” Paraschiva, se numesc Vinerelele. Deşi timpul în această perioadă a anului se caracterizează printr-o vreme stabilă, se considera nefavorabil semănăturilor de toamnă (Bucovina, Moldova).
Butucul Trupul neînsufleţit al zeului vegetaţiei jertfit la marile sărbători de înnoire a timpului calendaristic, care renaşte printr-un rit funerar de incinerare (Butucul de Crăciun, Arezanul Viilor, Focul lui Sâmedru) se numeşte butuc. Sacrificiul anual al divinităţii în ipostază fitomorfă este atestat de apariţia frecventă a cadavrului fitomorf butucul, în diferite domenii ale culturii populare: expresii şi zicale: „a găsi pe cineva butuc” pentru omul mort fără lumânare, „a-l lega butuc” pentru omul legat şi imobilizat ca un mort, întocmirea arborilor genealogici (butucul este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam), terminologia inventarului gospodăresc (butucul roţii carului în care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care, la om şi animale, înseamnă cap desprins de trup), obiceiuri de înmormântare (îmbrăcarea butucului din lemn şi înhumarea lui ca substitut al omului mort departe de casă şi de ţară) şi altele. Incinerarea butucului la Anul Nou, punerea ramurii verzi la stâlpii porţilor şi caselor, grajdurilor şi stânelor pentru a le apăra de forţele malefice la Sângiorz, Arminden, Ispas, Rusalii, precum şi fertilizarea lanurilor de grâu cu Sulul împodobit al războiului de ţesut sunt vii reminiscenţe ale unei străvechi civilizaţii ale lemnului ale cărei rădăcini coboară în neoliticul agrar şi ceramic. Civilizaţia carpatică a lemnului, care a fost contemporană cu civilizaţia mediteraneană a pietrei din Grecia antică, este atestată astăzi la români de un adevărat Panteon forestier (Muma Pădurii, Fata Pădurii, Fetele Pădurii, Moşul Codrului, Omul Pădurii, Pădureana, Ciuma Pădurii etc), de zilele Calendarului Popular dedicate fiarelor pădurii, în special lupului şi ursului, de creaţii folclorice, de arta şi arhitectura lemnului, de obiceiurile închinării noului-născut la brad, de împărtăşirea şi spoveditul omului la pomi, de agăţarea icoanelor în copaci, de credinţa în arborii sacri etc.
Ziua soroacelor Sâmedru (26 octombrie) a fost o importantă zi de soroc (de socoteală), când se rezolvau şi lichidau toate datoriile, chiriile, împrumuturile, slujbele sezoniere şi alte înţelegeri încheiate cu şase luni în urmă, la Sângiorz (23 aprilie). Era o zi de „bilanţ” dar şi de noi învoieli, prilej cu adălmaşuri şi veselie. Originea pastorală a obiceiului este dovedită atât de durata de şase luni al înţelegerilor care se suprapune peste principalul sezon al crescătorilor de animale, văratul, deschis de Sângiorz şi închis la Sâmedru, cât şi de cunoscuta zicală populară:
„La Sângiorz se încaieră câinii, La Sâmedru se bat stăpânii!”
adică primăvara când se formează turmele se încaieră câinii pentru că nu se cunosc, toamna, când se împart oile, se bat stăpânii pentru că nu se respectă contractele încheiate la Sângiorz.
Focul lui Sâmedru În noaptea de 25/26 octombrie se desfăşura în satele din nordul judeţelor Argeş (Jugur, Poienari de Argeş), Dâmboviţa şi, parţial, Vâlcea, un ceremonial nocturn, egal, prin spectaculozitate, numai cu noaptea de Revelion. În preajma unui imens rug, aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, movilă), se aduna întreaga suflare a aşezării. În formele vechi, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii uscate se împlânta, pentru a fi incinerat, un brad tăiat din pădure, substitut al zeului care moare şi renaşte anual. În jurul focului, întreţinut cu lemne uscate, paie şi spuldării de la meliţatul cânepei, se striga, în cor, formula consacrată:
„Hai la Focu lui Sâmedru!”
Femeile împărţeau, ca la un adevărat mort, covrigi, fructe şi băutură. Acolo se bea, se mânca, se glumea, se juca în timp ce butucul sau buşteanul era mistuit de flăcări. Bătrânii povestesc că petreceau, jucând şi chiuind, chiar şi femeile în vârstă. Momentul cel mai aşteptat era prăbuşirea bradului incinerat moment care indica renaşterea simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cădea trupul divin (jarul sau tăciunii aprinşi) se aprecia care dintre feciori sau fete urmau să se căsătorească în noul an. La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi cu care fertilizau grădinile şi livezile.
Fără să se mai cunoască semnificaţiile iniţiale, obiceiul este practicat şi astăzi în unele sate din nordul Muscelului.
Sâmedru Sâmedru, zeu al Panteonului românesc, incinerat simbolic în cadrul unui spectaculos ceremonial nocturn, numit Focul lui Sâmedru, a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Dumitru, Marele Mucenic de la Tesalonic din calendarul ortodox. Împreună cu Sângiorzul, Sâmedru împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie şi 26 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie (Sântilie), iar iarna între 26 octombrie şi 23 aprilie cu miez al timpului la 16 ianuarie (Sânpetru de Iarnă). În opoziţie cu Sângiorzul, care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedru încuie vara şi desfrunzeşte codrul. În creaţia populară (legende, credinţe, basme) Sâmedru este un om obişnuit, păstor sau crescător de animale, un sfânt care umblă pe pământ însoţit adesea de Sângiorz, un personaj mitic care se metamorfozează pe timpul nopţii în porc, străveche divinitate agrară, reprezentând spiritul grâului. Într-o poveste musceleană se spune că un unchiaş şi o babă, necăjiţi că au ajuns la bătrâneţe fără să aibă un copil, au plecat în lume să-şi caute un suflet să-l crească. Mergând pe jos, moşul într-o parte, baba într-alta, au găsit un purcel pe care l-au luat şi l-au îngrijit ca pe un copil. Când împăratul care domnea peste acea ţară a dorit să-şi căsătorească fiica, nici-un fecior din împărăţie n-a trecut probele de încercare. Singurul care a făcut faţă la toate încercările a fost purcelul unchiaşului. Împăratul îşi ţinu cuvântul şi îşi mărită fata cu purcelul moşului şi babei. Noapte de noapte, purcelul îşi lepăda pielea devenind un Făt-Frumos, precum Soarele. Într-o seară, nevastă-sa îi aruncă pielea în foc. Supărat pentru această nechibzuinţă, îi mărturiseşte că el este Sâmedru şi că va pleca în lume, iar ea va trebui să-l caute până îl va găsi, întrucât numai atunci va naşte copilul ce-l purta în pântece. Se zice că l-ar fi găsit după nouă ani şi ar fi trăit fericiţi până la moarte. Sâmedru asemuit cu personajul de basm Făt-Frumos apare şi în unele tradiţii transilvănene.
Sfântul Dumitru cel Nou Divinitatea invocată pentru lecuirea bolilor, Sf. Dumitru cel Nou, a preluat din Calendarul ortodox data de celebrare (27 octombrie) şi numele Cuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi. El ar fi, după unele tradiţii muscelene, frate cu Sâmedru.
Legenda lupului Se povesteşte că în vremea de demult Sfântul Petre era pescar. El se mai ocupa, împreună cu Sf. Andrei, cu creşterea oilor. Auzind ei de minunile Mântuitorului, au părăsit atât pescuitul cât şi oile şi au intrat în rândurile ucenicilor Domnului Iisus Hristos; oile le-au lăsat în paza câinilor. Mai târziu, alţi păstori, alungând câinii în pustie, au pus stăpânire pe oile lor. Câinii Sfântului Petre şi Andrei, văzându-se prigoniţi, au început să dea năvală asupra oilor, mâncând şi omorând din ele cât puteau, până când interveneau ciobanii cu câinii lor. Şi, în felul acesta, s-au sălbăticit şi s-au înrăit câinii Sfântului Petre devenind lupi. Sfântul Petre, după moarte, ajungând la cer şi aducându-şi aminte de câinii lui, le trimetea la vreme de nevoie mană din cer, ca să li se mai astâmpere foamea. Iar Sfântul Andrei îi chema în fiecare an, în noaptea de 30 noiembrie, când se serbează ziua Sfântului Andrei, şi-i binecuvântează ca să se prăsească. Tot atunci se spune că ei capătă dezlegare să plece după pradă.
Tinereţea şi bătrâneţea lui Dumnezeu Zeul cel mai vechi al omenirii este Anul, reprezentarea mitică care moare şi renaşte după 365 sau 366 de zile. Indiferent cum a fost numit (Zeus, Saturn, Shiva, Dumnezeu etc), el se confundă cu timpul scurs între echinocţii şi solstiţii. Iată cum este asociat timpul calendaristic cu marea divinitate într-o tradiţie populară: „Dumnezeu la începutul anului e tânăr, la sfârşit e bătrân. De aceea se cheamă Anul Nou, pentru că atunci e tânăr, e frumos. Tot astfel şi Sfântul Pavel, învăţătorul oamenilor: la începutul anului este tânăr şi până la sfârşit e bătrân” (Bucovina).
Dumnezeu, îngerii şi dracii
„Dumnezeu avea ca slujitori cetele îngereşti iar Sarsailă cetele dracilor. Ei trăiau în bună înţelegere cu toţii în cer. Dar, ce le dă dracilor în gând? Să-şi puie ei scaunele mai presus decât ale lui Dumnezeu şi ale îngerilor lui. Dumnezeu înţelegând gândul dracilor, a pornit cu Sfeti Aranghel, mai marele îngerilor, să doboare dracii din cer pe pământ. Sfeti Aranghel a dat poruncă îngerilor de sub stăpânirea lui, să dea brânci dracilor din cer. Îngerii voinici au aruncat dracii tocmai în fundul pământului, îngerii mai slăbănogi, abia i-au urnit din cer. Aceşti draci au rămas pe aici, pe pământ, sau stau spânzuraţi prin văzduh” (Ştefăneşti, jud. Vâlcea).
Strigoii vii Strigoii vii sunt consideraţi spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Sântandrei (Noaptea Strigoilor) şi Sângiorz şi în alte împrejurări. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc. Mama comunica ea însăşi taina copilului născut strigoi pentru ca acesta să-şi avertizeze copiii să-i împlinească fără greş practicile de destrigoire la moarte. Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de meliţă, se zgârie, se rănesc până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc împăcaţi spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. În ajunul Sângiorzului, la Mânecătoare (noaptea de 22/23 aprilie), îşi părăsesc din nou trupurile pentru a merge să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor etc. În cele două nopţi oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vii.
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII NOIEMBRIE
Brumaru Mare Noiembrie este luna a noua în calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna unsprezecea în calendarele iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie. Denumirile ei populare indică fie timpul căderii brumelor groasei şi promoroacei (Brumar, Brumarul Mare, Promorar), fie vremea fermentării şi limpezirii vinurilor (Vinicer, Vinar). Pregătirile pentru iarnă şi activităţile legate de industria casnică sunt în toi. Îmbătrânirea timpului calendaristic este exprimată de numărul mare al sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate lupilor, strigoilor şi altor forţe malefice: Ziua Tâlharilor, Martinii de Toamnă, Filipii de Toamnă, Ziua Lupului, Filipul cel Schiop, Noaptea Strigoilor. La aceste sărbători, cert precreştine, se adaugă cele legate atât de ritul creştin, cât şi de cel precreştin: Moşii de Arhangheli, Arhangheli, Lăsatul Secului de Crăciun, Ovidenia şi Sântandreiul.
Cosmadinul Numele sărbătorii cu dată fixă, Cosmadin (1 noiembrie), este provenită din contopirea numelor sfinţilor creştini Cosma şi Damian din Asia. Aceştia ar fi fost medici care vindecau bolnavii fără bani, de unde le-a rămas şi numele de „Sfinţi doctori fără de arginţi”. În ziua de Cosmadin, timp ritual favorabil pentru practicile de medicină populară, cei doi sfinţi erau invocaţi în descântecele de lingoare (febra tifoidă) şi de răul copiilor (epilepsia). Sărbătoarea a fost atestată în Moldova, Bucovina, Transilvania şi Banat.
Lupul, mesager al morţii Pentru modul de gândire al bătrânilor sosirea Morţii este anunţată prin mesageri speciali: păsări prădătoare de zi şi de noapte, animale sălbatice şi domestice, prin vise şi diferite semne. Printre vestitorii ei obişnuiţi sunt lupul, în satele montane din judeţul Vrancea (Câmpuri, Nereju), şi ruda lui domestică, câinele, în majoritatea zonelor etnografice româneşti. Mesajul funest este transmis întotdeauna prin cântec: câinele şi lupul cântă urlând, găina cântă cocoşeşte, cucuveaua, bufniţa cântă. Etnologul constată surprinzătoare analogii între mesagerii zeului morţii Yama din panteonul indian (cucuveaua dintre păsări şi câinele dintre animale) şi zeiţei morţii din panteonul i omânesc. În legendele şi credinţele populare urletul lupilor sunt rugăciuni adresate Sânpetrului de Iarnă (16 ianuarie), Filipului cel Mare (21 noiembrie) şi Sântandreiului (30 noiembrie) aşa cum omul credincios înalţă cântări divinităţii în biserică, sinagogă, templu, moschee. În acest sens, inspirate par a fi versurile unui cântec oltenesc:
„Rămăsei cu cântecul Ca lupul cu urletul!”
Lupul, protector al omului Ca orice divinitate, lupul îşi pedepseşte sau îşi ajută credincioşii după fapta acestora.
În spiritualitatea românească lupul apare nu numai ca fiară neîntrecută prin cruzime, ci şi ca protector al omului: sfâşie dracii, sperie sau alungă bolile copiilor etc. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat în formă de cerc, confecţionat din falca şi pielea unui lup, numit gură de lup. În satele de pe Valea Bistriţei moldoveneşti, în Maramureş, nordul Dobrogei etc. copiilor grav bolnavi li se schimbau numele creştin de botez cu cel de lup sau de urs, în timpul unei practici magice: înhumarea terapeutică a copilului prin introducerea lui pe o gaură săpată în pământ (moartea simbolică) şi scoaterea lui pe o altă gaură (naşterea simbolică). Cu acest prilej se abandona numele vechi al mortului (Ion, Măria, Gheorghe etc.) şi se acorda copilului renăscut un nume de fiară (Lupul, Ursul) de care să se sperie boala şi moartea. Frecvenţa în antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu şi derivatele lor, confirmă marea extensiune care a avut-o această practică magică până la începutul secolului al XX-lea.
Izomorfismul lup-strigoi Unul din criteriile folosite de români pentru identificarea strigoiului aflat în preexistentă (fătul în pântecele matern), era ţipătul copilului înainte de a se naşte, fenomen cunoscut în medicina sub numele de vagitus uterinus sau strigăt fetal. Psihologii au făcut deja studii asupra reacţiilor psihice primare; se prefigurează chiar o nouă disciplină de cercetare, psihologia prenatală. Strigătul fetal a fost însă sesizat, la anumite sarcini în a 24-a săptămână de viaţă intrauterină, înaintea medicilor şi psihologilor, de oamenii simpli, dovadă fiind superstiţiile şi credinţele generate de acest curios fenomen. De pildă, eroul unui frumos basm românesc, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, intră în acţiune înainte de a se naşte, începând să plângă – strigătul fetal redescoperit de medici. El tăcu şi se născu numai când tatăl său, împăratul, îi promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Întrucât acesta nu şi-a respectat promisiunea, Făt Frumos porneşte să şi 1e caute de unul singur. Tema aceasta apare şi în alte basme româneşti: Roşu-mpărat şi Strigoaica, Glasul Morţii, Sfântul Arhanghel şi lemnarul. Dar cea mai cunoscută credinţă generată de strigătul fetal este legată de transformarea în strigoi a copilului care se va naşte. Românii împart spiritele malefice ale morţilor după genul gramatical pe care îl poartă în moroi (strigoi), activi în special în perioada rece a anului, între Sâmedru (26 octombrie) şi Sângiorz (23 aprilie), şi iele, prezente numai în sezonul călduros, între Sângiorz şi Sâmedru. Lipsa strigoilor pe timpul verii este lăsată pe seama lui Sântilie care îi trăsneşte cu biciul lui de foc. După origine, strigoii se împart în strigoi (moroi) morţi şi strigoi (moroi) vii. Credinţa în strigoi sau moroi este legată, fireşte, de credinţa în nemurirea sufletului. Dacă după moarte supravieţuiesc sufletele celor răi, moroii sau strigoii, cu atât mai mult ar trebui să se întâmple şi cu sufletele bune.
Sărbătorile lupului Peste comportamentul natural de reproducere al lupului sunt suprapuse importante sărbători şi obiceiuri populare româneşti. La latitudinea geografică a României lupii se strâng în haite prin luna octombrie. Urmează o perioadă de hoinăreală şi acomodare: colindă, atacă prada în haită, se împrietenesc şi se formează perechile reproducătoare. După aproximativ o lună de zile, la Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie) încep împerecherile propriu-zise care, în raport de latitudinea şi altitudinea geografică, se încheie la Filipii de Iarnă (29-31ianuarie). După o perioadă de gestaţie de 62-63 de zile, lupoaicele fată primăvara târziu. Pe timpul verii, lupii duc o viaţă familială (lupul, lupoaica şi căţeii de lup). Toamna, la formarea haitei, noua generaţie de lupi participă deja la atacarea şi prinderea prăzii. Concentrarea sărbătorilor dedicate lupului la sfârşitul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Ovidenia, Sântandrei) şi începutul lunii decembrie (Moş Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara) obiceiurile, actele rituale şi practicile magice adăpostite de acestea formează scenariul ritual al Anului Nou dacic. Acesta cuprinde, printre altele: ospeţele nocturne (Noaptea Strigoilor, Usturoiului) cu excese de mâncare, băutură şi distracţie care amintesc de orgiile antice; prepararea şi consumarea alimentelor şi băuturilor rituale (Turta de Andrei, Covaşa); credinţa că în nopţile de Ovidenie sau de Sântandrei se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor, vorbesc animalele, se prind farmecele şi vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc. Miezul
sărbătorilor de celebrare a Anului Nou este Sântandreiul, considerat, în unele zone etnografice, patron al lupilor.
Moşii de Arhangheli Ofrandele alimentare date pentru morţi sub formă de pomană în Ajunul sau în Ziua Arhanghehlor (8 noiembrie) se numesc Moşii de Arhangheli. Cu acest prilej se aprindeau lumânări atât pentru oamenii în viaţă, cât şi pentru cei dispăruţi fără lumânare în împrejurări năprasnice (îngheţaţi, înecaţi, trăsniţi, sfâşiaţi de fiare etc.) (Moldova şi Bucovina).
Arhanghelii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, celebraţi pe data de 8 noiembrie în Calendarul ortodox sunt numiţi de popor Arhanghelii. În zonele în care Arhanghelii erau consideraţi patroni ai turmelor de oi, aceştia erau prăznuiţi două zile la rând (8-9 noiembrie). În alte zone, acolo unde credinţa generală este că Arhanghelii preiau sufletele morţilor şi le conduc, după caz, în Rai sau în Iad, li se rezervă o singură zi (8 noiembrie). În tradiţiile populare Arhanghelii sunt conducători ai cetei îngerilor şi responsabili cu transportul sufletelor morţilor. Spre deosebire de îngerii obişnuiţi, aceştia poartă nu numai aripi, ci şi săbii. Arhanghelul Mihail mult mai prezent în folclorul românesc în comparaţie cu Arhanghelul Gavril, poartă, uneori, cheile Raiului, este slugă la Scaraoţchi cu care se luptă, veghează la capul bolnavului dacă acesta este ursit să moară sau la picioarele lui dacă mai are zile de trăit, prezice, când este naş, moartea cumătrului, apare ca patron al ţiganilor şi altele.
Turta arieţilor Coptura din mălai sau făină preparată în ziua de Arhangheli (8 noiembrie) când, în unele zone etnografice, se amestecau oile cu berbecii pentru împerechere, este numită Turta Arieţilor sau a Berbecilor. Pentru a afla dacă le va fi bine sau rău oilor peste aproximativ 21 de săptămâni, durata de gestaţie a ovinelor, Turta Arieţilor se arunca în mijlocul turmei şi se făcea pronosticul: de cădea cu faţa în sus era semn bun, de cădea cu faţa în jos era semn rău (Transilvania).
Vara Arhanghelilor Scurta perioadă calendaristică cu cer senin şi vreme călduroasă care apare în preajma Arhanghelilor (8 noiembrie) este numită Vara Arhanghelilor (Transilvania).
Ziua tâlharilor Ziua dedicată personajului doveditor al răufăcătorilor, Mina, care a preluat din calendarul ortodox numele şi data de celebrare ale Sfântului Mucenic Mina (11 noiembrie) este numită, în Moldova, şi Ziua Tâlharilor. Dintre practicile magice efectuate pentru aflarea adevărului în perioada 11 noiembrie (Mina) – 25 decembrie (Crăciun) despre hoţi, ucigaşi şi făcătorii de rele, cea mai obişnuită era aprinderea lumânărilor, intenţionat greşit, la capetele care se lipesc de sfeşnic. Procedând astfel, se credea că li se schimbă duşmanilor gândurile, că se întoarce afecţiunea flăcăilor doriţi de fete. În această zi se plăteau sărindare şi acatiste pentru măritiş, pentru împlinirea blestemelor şi aflarea tainelor.
Sfinţii surghiuniţi Ciclul de sărbători de 12 zile, cuprins între 11 şi 23 noiembrie, dedicat lupilor este numit de macedo-români Sfinţi Surghiuniţi. În această perioadă se lega botul sau gura lupului prin diferite practici magice, cea mai cunoscută fiind încleştarea pieptenilor de scărmănat lâna sau a foarfecilor de tuns oile.
Filipii, haită divină Filipii, năprasnice personificări ale lupilor, sunt o haită divină a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Schiop, sunt sărbătoriţi fie la Ovidenie (21 noiembrie), fie la Sântandrei (30 noviembrie). În perioada de gestaţie a lupilor, la Circovii de Iarnă sau Miezul Ierni pastorale (16 -18 ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă mare divinitate a acestora, Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). În Oltenia şi Muntenia de vest zilele dedicate Filipilor de Toamnă, variabile ca număr de la zonă la zonă şi, uneori, de la sat la sat, se moşteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre de la mama sa unul sau mai mulţi Filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin severe interdicţii de muncă.
În nopţile de Filipi se credea că lupoaicele căutau cu înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an de zile. De aceea, pentru a nu se împuia peste măsură, femeile nu scoteau în zilele de Filipi cenuşa şi gunoiul din casă şi nici nu împrumutau vecinelor foc.
Lăsatul secului de Crăciun Sărbătoarea nocturnă din noaptea de 13-14 noiembrie, care deschide Postul de 6 săptămâni (15 noiembrie – 24 decembrie) se numeşte Lăsatul Secului de Crăciun. Sărbătoarea, care ocaziona petreceri familiale, cu mâncare şi băutură din abundenţă, era, în unele zone etnografice, prefaţată de ajun (13 noiembrie) şi postfaţată de rituri de purificare în ziua de Spolocanie (15 noiembrie). În aceste zile de la mijlocul lunii noiembrie se celebrau Filipii de Toamnă când se efectuau numeroase acte rituale cu caracter apotropaic (alungarea spiritelor rele prin zgomote şi împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor), profilactice (îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile alimentare rămase de la ospăţul nocturn, să nu strice roadele recoltelor, întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele malefice etc.) şi divinator (aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor, dacă anul va fi sărac sau bogat în precipitaţii etc).
Gădineţii În perioada sărbătorilor dedicate lupilor (Filipii de Iarnă şi de Toamnă, Filipul cel Mare, Sântandrei, Sânpetru de Iarnă) se evită pronunţarea cuvântului lup sau, dacă este absolut necesar, i se spune Gădineţ. Se credea că numai la simpla pronunţare a cuvântului lup, acesta auzea şi venea în „vizită” prin grajdurile vitelor şi târlele oilor. Este interesant că numele cu care este răsfăţat iupul, Gădineţ, înseamnă în unele zone, porc de un an de zile.
Vara iernii Scurta perioadă de încălzire trecătoare a timpului, de două până la patru zile, care apare de obicei între Arhangheli şi Crăciun este numită, local, vara iernii (Transilvania).
Şezătoarea De la începutul postului de Crăciun (mijlocul lunii noiembrie) şi până la intrarea în Postul Paştelui (Săptămâna Caii lui Sântoader) îşi desfăşura activitatea o importantă instituţie premaritală, şezătoarea.
Sfânta Duminică şi Sfântul Ilie „Pe cea lume, la Dumnezeu, toate sfintele îşi au căsuţa lor, unde îşi are fiecare lucrurile cu care orânduieşte. La Sf. Duminică în casă se află o măsuţă şi un scaun; pe masă este o oglindă, iar dinaintea oglinzii stă un sfeşnic cu lumânare. Sf. Ilie când are să trăsnească pe undeva, vine şi se sfătuieşte cu Sf. Duminică. Prin oglinda ceea se uită în lume, de vede tot ce fac oamenii; şi dacă au hotărât să trăsnească pe cineva, ia sfeşnicul cu lumânarea în mână şi ameninţă asupra oglinzii, în acel loc şi în acel moment a şi trăsnit… Până nu se sfătuieşte cu Sf. Duminică nu face nimic. La Sf. Marţi se află un săculeţ cu piatră şi când trebuie, dezleagă săculeţul şi toarnă piatră peste lume, spunând nişte cuvinte din gură. Un alt sfânt al săptămânii ţine ploaia, altul vântul şi aşa mai departe.” (Moldova).
Strigoii morţi Spiritele morţilor care nu ajung din anumite motive în lumea de „dincolo” după înmormântare sau refuză să se mai întoarcă „acolo” după ce îşi vizitează rudele la marile sărbători calendaristice (Crăciun, Măcinici, Joimari, Sântandrei şi altele) se transformă în strigoi sau moroi. Plecaţi „de aici” şi neajunşi „acolo”, strigoii devin periculoşi pentru cei vii: iau viaţa rudelor apropiate, aduc molime, grindină şi alte sufenţe. După relele provocate şi locul unde acţionează, pot fi strigoi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc etc. Spre deosebire de Iele, care plutesc în aer cântând din diferite instrumente în sezonul călduros al anului, între Sângiorz şi Sânpetru, şi coboară pe pământ numai când se prind în horă, strigoii morţi călătoresc pe uscat şi pe ape, strigând şi moroind, de unde şi numele de strigoi şi moroi, cu mijloace improvizate de transport (pe meliţă, pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi etc). Strigoii morţi provin din strigoii vii, la moartea acestora, şi din ceilalţi morţi cărora nu li s-au făcut sau li sau greşit rosturile la înmormântare. Aceiaşi soartă o au şi morţii care s-au rătăcit din cauză că nu au respectat sfaturile date la înmormântare (Cântecul Zorilor) sau nu au avut cu ce plăti vămile întrucât nu li s-au dat
banul la plecare sau l-au pierdut pe drum. Din acest motiv, „banul mortului” este, uneori, găurit şi legat de degetul mic al mâinii, se bagă în gura mortului sau i se leagă în batistă. Strigoii vii, unii cunoscuţi încă de la naştere, erau „omorâţi” înainte de înmormântare prin înfigerea în inimă a unui fus, ţeapă de lemn, cui, piron de fier. Pentru a înlătura orice posibilitate de înhumare a unui om aflat în stare de moarte clinică „omorârea” strigoiului a fost atestată pe întreg spaţiul românesc. În cazul în care prezenţa unui strigoi devenea evidentă într-o comunitate rurală, se foloseau diferite procedee pentru descoperirea şi anihilarea lui. Cel mai eficient mijloc se considera intrarea pe timp de noapte cu armăsarul în cimitir şi sărirea peste morminte. Mormântul peste care calul nu voia să sară se presupunea că adăposteşte un strigoi şi, ca urmare, trebuia deshumat şi omorât. Bătrânii care au participat la asemenea practici declară că au găsit mortul, în unele cazuri, în altă poziţie decât l-au înhumat: întors pe o parte sau pe burtă, zgâriat pe faţă, cu barba şi unghiile crescute. Este posibil ca cel puţin unii oameni înhumaţi în stare de moarte clinică, fenomen biologic de care cei vechi nu aveau cunoştinţă, să-şi revină în reavănul pământului, tragedii care amplificau şi mai mult credinţa în strigoi sau moroi. Norocitul anului Ca la orice început de an, la Sântandrei abundau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului soţ. Fata de măritat prepara o „Turtucă de Andrei”, turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca să-şi potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, semănau câte un căţel de usturoi privegheat într-un cocoloş de aluat. După modul cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil şi pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Unii bătrâni observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei şi noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi.
Ovidenia Ziua intrării în Biserică a Fecioarei Măria, care corespunde, în Calendarul popular, cu celebrarea unei năprasnice divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare (21 noiembrie), se numeşte Ovidenia, Obrejenia şi Vovidenia. Local, în Bucovina, se credea că în această zi s-ar fi născut Hristos. Ovidenia, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei, Sânnicoară (Moş Nicolae), formează, în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, un scenariu ritual de renovare a timpului, probabil Anul Nou dacic. În noaptea de Ovidenie, când se credea că se deschide Cerul şi vorbesc animalele, se priveghea la lumina unei lumânări aprinse şi încolăcite, uneori de mărimea unui om, o strachină cu apă de leac, se făceau farmece şi descântece, se afla ursita, se efectuau observaţii şi previziuni meteorologice. Pentru copiii morţi nebotezaţi şi pentru oamenii înecaţi şi morţi fără lumânare se făceau în această zi praznice şi li se împărţeau pomeni. Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără oprelişte, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile uşilor, vatra şi cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul. Pentru protecţia vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii şi a pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai „bată” sau să spele rufele la râu. Acte rituale şi practici magice la Ovidenie au fost atestate în Bucovina, Moldova, Muntenia şi Oltenia.
Gădineţul şchiop Divinitatea lupilor celebrată în mediile pastorale în zilele de Sântandrei sau Ovidenie, sinonimă cu Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare se numeşte Gădineţul Şchiop. Pentru a fi îmbunaţi, lupii erau numiţi, în zilele lor, gădineţi. Cel mai puternic, dar şi cel mai rău dintre ei era Gădineţul sărbătorit la Ovidenie sau la Sântandrei cu severe interdicţii de muncă, în special ptelucrarea lânii de oaie şi pieilor de animale, paralel cu efectuarea actelor rituale cu caracter apotropaic precum ungerea coarnelor vitelor, porţilor şi uşilor cu usturoi, legarea sau încleştarea dinţilor de la pieptenii de scărmănat lâna etc.
Se spune că la Sântandrei şi Ovidenie gâtul ţeapăn al lupului devine mobil, de unde şi credinţa că acum, când „îşi vede lupul coada”, ar fi extrem de periculos.
Iarna şi vara Succesiunea celor două anotimpuri de bază, iarna şi vara, şi datele schimbării acestora în calendarul popular sunt redate, cu mare exactitate, pe stil vechi, de următoarea povestioară: „Se zice că de mult, când erau oamenii mai curaţi, Soarele răsărea mai de dimineaţă; până la amiază te săturai de lucru. Vara el umblă mai pe sus, iarna mai pe jos. Tocmai în ziua de Ana Zacetenia (8 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă pe stil vechi) se dă înapoi spre vară şi începe ziua a se mări, cu cât sare cocoşul pe prag, iar până la Bobotează e mai mare cu un ceas. De Stretenie (2 februarie), iarna se întâlneşte cu vara; atunci, când soarele se suie tot mai sus şi noaptea e tot mai mică, începe a se călători iarna. La Sf. Onofrei (12 iunie) e ziua cea mai mare, iar după Sf. Onofrei începe a se da soarele înapoi, merge spre iarnă, aşa că de la Pantelemon (27 iulie) se călătoreşte vara, e începutul toamnei. Atunci se răceşte apa iar cerbul iese din râu, se schimbă crângurile cerului, cele de vară cu cele de iarnă, şi se întâlnesc iarna cu vara şi spun: de-amu te duci tu vară, vin eu iarnă!”
Fraţii din lună Soarele este asociat cu căldura şi arşiţa, Luna cu răcoarea şi frigul. „În Lună, spune o povestioară, se văd doi fraţi. Unul stă jos şi dă fân în car celuilalt şi vorbesc: — Eu, zice unul, să am puterea care o ai tu, aş îngheţa viţelul în vacă şi coarnele din rădăcină la bou. — Ce folos dacă nu poţi să-ţi arăţi puterea! După timpul nostru, noaptea, vine Soarele de încălzeşte Pământul” (Bucovina).
Vârcolacii Monştrii proveniţi din al treilea sau al şaptelea copil născut de aceeaşi fată mare şi din strigoii născuţi cu coadă care mănâncă sau întunecă Luna şi Soarele poartă numele de vârcolaci. Ei ar locui în văzduh, printre nori sau deasupra norilor. Când muşcau Luna şi Soarele în timpul eclipselor, Vârcolacii erau alungaţi prin bătutul tablei şi fiarelor vechi, prin rugi şi mătănii închinate lui Dumnezeu. Iarna ei se puteau transforma în oameni, coborau peste câmpuri şi făceau rele celor întâlniţi în cale. De cele mai multe ori, aceştia căpătau înfăţişare de lup şi se numeau pricolici sau vârcolaci. Credinţa în Vârcolaci, local numiţi şi Ţidira (Maramureş, Bistriţa-Năsăud), a fost atestată în toate zonele etnografice.
Aflarea rodului Practicile magice de prorocire a anului, în special de aflare a rodului pomilor fructiferi, se efectuau la una din sărbătorile care încheia Anul Vechi şi deschidea Anul Nou: Sântandrei, Varvara, Sânnocoară, Bobotează. Crenguţele tăiate de la diferiţi pomi fructiferi se puneau, în seara acestor sărbători, într-o oală cu apă la temperatura camerei locuite. După modul cum înfrunzeau şi înfloreau crenguţele se aprecia dacă anul era bogat sau sărac în fructe. Local, copiii foloseau crenguţele înflorite ca sorcovă de Anul Nou (Moldova, Muntenia, Oltenia, sudul Transilvaniei).
Colacul de Andrei Pâinea dospită în formă de colac, preparată de fetele necăsătorite în noaptea de Sântandrei pentru aflarea ursitei se numeşte, de obicei, Colacul de Andrei. Fetele se strângeau mai multe la o casă unde îşi prepara fiecare câte un colac. După ce îl coceau şi îl lăsau să se răcească, semănau în mijlocul lui un căţel de usturoi. Răsăritul usturoiului se interpreta ca semn că fata va fi peţită de feciori şi va avea noroc în căsnicie (Moldova, Bucovina).
Lumânarea anului mort O practică extrem de interesantă, atestată în noaptea de Ovidenie, este arderea şi privegherea unei lumânări lungi, făcută colac. Mărimea lumânării reprezintă, precum firele colorate ale Mărţişorului, măsura simbolică a anului calendaristic.
O astfel de lumânare poate fi întâlnită astăzi în numeroase sate româneşti la moartea omului. Ea este numită Măsura Mortului, Priveghetoare, Statul Mortului,.. şi se confecţionează din ceară de albine pe o aţă de lungimea mortului şi încolăcită invers acelor de ceasornic. Lumânarea este aprinsă şi arde în anumite momente ale ceremonialului funerar şi, apoi, puţin câte puţin, timp de 40 de zile cât se crede că mai zăboveşte sufletul în lumea de aici. Arderea lumânărilor încolăcite la Ovidenie, Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului şi la moartea omului are aceeaşi semnificaţie: renaşterea simbolică, printr-un rit funerar de incinerare a zeului mort, în primul caz, a omului mort, în al doilea caz.
Bocetul Andreiului Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, şi aşezarea ei pe laviţă (pat), o jeleau, ca pe un mort, în noaptea de 29/30 noiembrie. Lipseşte de aici marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic (sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie, cu numeroase zile dedicate lupilor) la Anul Nou contemporan să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, din numele purtate de lup în zilele lui de sărbătoare, gădineţ, este preluată de la porcul tânăr, numit de popor şi godin, godineţ (Basarabia).
Noaptea strigoilor În noaptea de Sântandrei se desfăşura, în Moldova şi Bucovina, o petrecere asemănătoare cu Revelionul contemporan, numită Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, care căpătau frecvent înfăţişare de lupi, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea. Se credea că între lăsatul serii şi miezul nopţii de Sântandrei este un timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căiţă pe cap sau cu coadă, o vertebră în plus, din legături incestuoase etc.) îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor (pocesc, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc). Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Feriţi şi izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau (cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, glumeau) ca la Revelion, în chiar Postul Crăciunului. Obligatoriu era consumată o băutură rituală, cu gust dulce-acrişor, Covaşa, obţinută din făină de grâu amestecată cu făină de mei, înlocuită ulterior cu mălaiul de porumb. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde era jucată covată cu usturoi în mijlocul horei. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an, probabil Anul Nou dacic. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor etc. În noaptea de Sântandrei, asemănător marilor sărbători de înnoire a timpului (Crăciun, Anul Nou, Sângiorz, Sânziene), se credea că vorbesc animalele, se deschid mormintele şi cerul, ard comorile etc.
Sântandrei, Anul Nou dacic Sărbătorile şi obiceiurile româneşti de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie corespund, ca dată calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile romanilor. În această perioadă părinţii bisericii creştine au fixat data de celebrare a Apostolului Andrei care a propăvăduit credinţa în Iisus la Dunăre şi Marea Neagră în primele decenii ale mileniului întâi al erei creştine. Noua sărbătoare creştină s-a impus în conştiinţa credincioşilor împreună cu unele din atribuţiile zeului uzurpat, realitate confirmată de obiceiurile, actele rituale şi practicile magice din noaptea de 29/30 noiembrie. Perioada calendaristică de trei săptămâni (14 noiembrie şi 7 decembrie), care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Unele din aceste tradiţii au migrat, de-a lungul secolelor, spre solstiţiul de iarnă, la Crăciunul şi Anul Nou contemporan, altele, adevărate relicve preistorice au rămas pe loc, precum zilele dedicate lupilor şi strigoilor.
Spre deosebire de Anul Nou contemporan unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie) care sugerează, prin vârsta înaintată, apropierea morţii şi renaşterii timpului calendaristic după 365 sau 366 de zile, pe locul de celebrare a Anului Nou dacic apar alţi doi „moşi”, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie).
TRADIŢIILE POPULARE ALE LUNII DECEMBRIE
Undrea Decembrie este luna a zecea în calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna a douăsprezecea în Calendarul iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie. Denumirea populară a lunii, Neios, se referă la căderea abundentă a zăpezilor, în timp ce alte denumiri zonale, Andrea, Indrea şi Undrea, păstrează amintirea lui Sântandrei, prăznuit în ultima zi a lunii noiembrie. În cursul acestei luni se află începutul iernii atât în calendarul oficial (1 decembrie) cât şi în calendarul popular (6 decembrie, Moş Nicolae) şi în calendarul astronomic (ziua solstiţiului de iarnă). La sate viaţa economică intră într-un proces de oarecare relaxare paralel cu intensificarea manifestărilor spirituale. Sărbătorile lunii decembrie pregătesc, prin obiceiurile, actele rituale şi practicile magice pe care le adăpostesc, sfârşitul şi începutul anului calendaristic: Bubatul, Sava, Moş Nicolae, Ana Zacetenia, Modest, Ignatul Porcilor, Moş Ajun, Moş Crăciun,
Fata uriaşului Credinţa în existenţa giganţilor, numiţi uriaşi, căpcăuni, jidovi etc, este frecvent atestată în toponimia şi folclorul românesc. Ei ar fi făcut movilele de pământ din zonele extracarpatice care, adesea, sunt tumuli funerari din Epocile Bronzului şi Fierului, ar fi construit şi locuit în cetăţi etc. În multe legende gigantismul acestor făpturi antropomorfe este evidenţiat, prin comparaţie, cu minusculele făpturi umane: „Odată, o fată de uriaş, mergând prin ţarină, a găsit un plug cu şase boi şi doi oameni care arau. Fata s-a jucat cu ei, i-a luat în poală, i-a dus acasă, la mă-sa, şi a zis: — Iată, mamă, am găsit nişte viermişori care scurmau pământul. — Aceştia sunt oameni ! Du-te, draga mamei, du-i de unde i-ai luat, că la vremea vremii, ei vor stăpâni pământul”.
Zâna minerilor Fiecare ocupaţie mai importantă îşi avea în Panteonul românesc un „sfânt” protector: păstorii pe Sângiorz, agricultorii pe Maica Precesta, marinarii pe Sânnicoară etc. Minerii au ales-o pe Varvara descrisă de numeroase legende minereşti:
„Minerii pe aici lucrau aşa cum au apucat, toată săptămâna şi se odihneau doar duminica. Nu ştiau şi nu le era frică de sărbătorile şi duhul minei. Până într-o zi, într-un prag de iarnă, când toţi minerii erau în mină. Şi cum lucrau ei acolo, s-a auzit un glas care se văita: — Nu mai daţi că mă doare, nu mai daţi! — Tale, nea Mitică, ce crezi? Râde cineva de noi! Cine-o fi? Când începeau lucrul, văicăreala le lua puterea din braţe şi rămâneau cu uneltele în aer. Prin oase li se scurgea un fel de răceală. Deodată, din grămada de cărbuni o ieşit o fată frumoasă şi i-a întrebat aspru: — De ce lucraţi azi, în ziua mea de cinstire? Nu ştiţi că am puterea să vă surp mina şi să vă apăr de nenorociri? Eu sunt Varvara, vă apăr clipă de clipă viaţa şi voi nu-mi cinstiţi ziua! Cărbunele s-a deschis şi-a cuprins-o din nou. N-a mai lucrat nici un miner în ziua aceea. Era 4 decembrie. Şi data asta a trecut din tată în fiu ca zi a Varvarei. Un miner, când moare, primul lucru pe care-l aminteşte
urmaşilor este cinstirea acestei sărbători. În ziua aceasta nu intră în mină, e veselie mare. Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul. Un blestem o ţine îm cărbune şi numai o zi pe an răsuflă şi se bucură şi ea”.
Zilele Bubatului Sărbătoarea de trei zile (3-5 decembrie), numită zilele Bubatului, este respectată de pentru a le feri copiii de variolă (bubat) şi de alte boli.
Varvara şi bolile copilăriei Spre deosebire de mineri, Varvara este prăznuită de agricultori şi păstori ca stăpână a bubatului (variolei) şi a altor boli ale copilăriei. Ea a preluat numele şi data de celebrare ale Mare Muceniţe Varvara din Calendarul ortodox (4 decembrie). Pentru a opri creşterea „bubatului” şi întărirea lui ca sâmburii, copii nu mâncau în ziua ei seminţe fierte sau coapte de fasole, linte, mazăre, dovleac, porumb (Bucovina, Moldova, Basarabia). Tinereţea şi bătrâneţea soarelui „Soarele, dimineaţa când se scoală, e copil de 7 ani şi cât umblă toată ziua şi vede răutăţile pe lume, capătă o barbă albă până-n brâu. După asfinţit mă-sa îl scaldă în lapte dulce, îi dă cămăşi curate şi se face iar copil. Se duce de se scaldă toată noaptea în mare de tot răul şi de toate relele câte le vede, până iese curat. De aceea Soarele e roşu dimineaţa, pentru că iese din scăldătoare”.
Moş Nicolae, Crăciunul copiiilor Divinitatea din generaţia sfinţilor-moşi care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae din calendarul creştin (6 decembrie), este numită în Calendarul popular Sânnicoară în Transilvania şi Moş Nicolae în Muntenia. Deşi în hageografia creştină Sfântului Nicolae a fost personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus, în tradiţiile româneşti are atribuţii străine unui sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade în luna Decembrie; păzeşte Soarele care încearcă să se refugieze, pe lângă el, spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură; este iscoadă a diavolului; stăpâneşte apele şi este patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec; apără soldaţii în război, fiind invocat de aceştia în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat; aduce cadouri copiilor în noaptea de 5/6 decembrie, dar îi pedepseşte când sunt leneşi şi neascultători etc. De ziua lui se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice, se pun crenguţe de pomi fructiferi (măr, păr, cireş, prun etc.) în apă, la căldura camerei, pentru a fi înflorite la Anul Nou cu care ocazie se aprecia şi rodul livezilor. Moş Nicolae ar avea mai mare trecere pe lângă Dumnezeu; când se deschide cerul la miezul nopţii de Crăciun, el ar fi văzut stând la masa împărătească chiar lângă Dumnezeu. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi. Acest scenariu ritual care începe la mijlocul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi se încheie în decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moş Nicolae), este specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Soarele şi vântul „Soarele s-a luptat cu vântul. Voia cu orice preţ să nu mai fie: l-a chinuit, l-a tras pe roata morii, voia să-l prăpădească, să rămână singur. Atunci Maica Domnului i-a spus: — Soare, ai văzut cofă fără toartă şi casă fără fereşti? — N-am văzut, zise Soarele. — Dacă n-ai văzut, atunci nu se poate nici lume fără vânt! … şi Soarele i-a dat drumul vântului”.
Frumuşelile „Frumuşelele sunt toamna, când se însoară un fecior de Drac. Vine aşa un vânt şi rupe frunzele de pe păpuşoi şi se învârte cu o frunză până în cer. Frunza aceea e mireasa Dracului, zic oamenii în râs. Dacă trece peste un om un aşa vânt, îi ia puterile, îl strâmbă. Să nu-i zici Vântoasă la un astfel de vârtej, că e rău. Să-i zici Frumoasă, Frumuşele, că atunci e bine.
Fetele şi copiii când văd un vârtej, atâta chiuiesc şi ocărăsc pe mireasă, pe frunza aceea, că fuge Diavolul cu ea cu tot în vârf, cine ştie unde! Ei zic că Dracul n-are mireasă acolo, vine aicea de şi-o ia”.
Ana Zacetenia Ziua de 9 decembrie, solstiţiul de iarnă pe stil vechi şi începutul urcuşului Soarelui spre vară, era un important hotar al calendarului popular. Peste fenomenul astronomic al stsolstiţiului de iarnă părinţii bisericii creştine au suprapus sărbătoarea Zămislirii Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie).
Poveste despre Sfântul Petru „Sf. Petru mânca tare mult. Cât umbla pe pământ cu Sf. Paul şi cu Dumnezeu tot una cerea: mâncare şi mâncare, Doamne! Dumnezeu amu nu mai ştia ce să facă. O dată, mergând ei la drum şi fiindu-i lui Petre iarăşi foame, Dumnezeu l-a adormit, i-a scos maţele şi le-a aruncat pe o răchită. Apoi l-a trezit şi s-au dus mai departe; dar acuma foame nu-i mai era. La câteva zile se întorc amândoi pe acolo şi văd răchita mâncată. — Ce să fie asta, Doamne, zice Sf. Petru, mai alaltăieri am trecut pe aici şi răchita era sănătoasă, doar mam culcat la umbra ei? — Da ţie amu nu ţi-i foame? — Nu! — Apoi iată ce-i … au mâncat-o maţele tale! Alţii spun că Dumnezeu a pus maţele pe un măr, şi la câteva zile când s-au întors era mâncată toată frunza, iar maţele ţipau şi ghiorăiau”.
Dracii şi Sfântul Ilie „Dracii în cer s-au apucat să facă munţi, ziduri mari, să ajungă la Dumnezeu, până în al nouălea cer, să-l răstoarne. Dumnezeu, văzând ce se întâmplă, l-a chemat pe Sf. Ilie şi i-a zis: — Ilie, ia şi mănâncă un pahar de miere şi o azimă de orz şi mergi cu tunul de trânteşte pe draci la pământ. Sf. Ilie când a tunat, toţi dracii au căzut din cer pe pământ; unii s-au făcut pulbere, alţii au fugit”.
Legenda prostituţiei „Noe a trăit 260 de ani şi a avut 12 feciori şi 13 fete. Feciorii şi fetele lui Noe s-au luat unul pe altul, numai o fată a rămas singură. — Da eu ce-oi face? Zise fata. — Tu vei sluji pe la celelalte, a zis tata Noe. — Ba nu, a zis Dumnezeu. Ea să fie pentru cătane! Şi de atunci sunt prostituatele”.
Zilele săptămânii „Oamenii pe care i-a făcut Dumnezeu au început a face copii şi tot făceau în toată ziua câte unul; aşa a vrut Dumnezeu ca să se facă zilele. În ziua întâi a făcut pe Duminica, fată; apoi pe Luni, bărbat; pe Marţi, iar bărbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, bărbat, apoi pe Vinerea, iar femeie, precum şi Sâmbăta, ca să aibă oamenii sfinţi şi zile”.
Lunile anului „A fost odată un om care trăise mulţi ani cu femeia lui şi n-aveau copii. Necăjit, omul a plecat de acasă cu gândul să se prăpădească. Pe drum, îl întâlneşte un moşneag. Acela era Dumnezeu care îl întreabă unde se duce. După ce i-a spus omul supărarea, Dumnezeu i-a dat o buruiană şi i-a zis: — Ia buruiana aceasta, du-te acasă şi bea tu şi nevasta ta, şi veţi avea copii. Dumnezeu le-a dat 12 feciori şi din numele lor se trag numele celor douăsprezece luni ale anului”.
Ion vântul „Vântul e un copil făcut de o fată de împărat fără bărbat, numai aşa, din vis. Când s-a născut, Dumnezeu i-a pus numele Ion Vântul, a mers apoi într-o pădure, unde ştia că şede într-un copac un zmeu şi i-a cerut să-i
deie lui copacul. Zmeul i l-a dat. Dumnezeu, aducându-l pe Ion, l-a pus în copac şi, cu voia lui, l-a cercuit cu cercuri de fier, ca un butoi, lăsându-i o răsuflătoare, şi l-a aruncat în mare. Acum, Ion Vântul umblă purtat de valuri şi suflă numai pe răsuflătoarea aceea, căci altfel de-l lăsa, nu mai era lume, pământul ar fi fost răsturnat de puterea lui”.
Butucul zeului jertfit Butucul de Crăciun, un trunchi de brad tăiat (jertfit) şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, simbolizând moartea şi renaşterea anuală a divinităţii, este substitutul fitomorf al zeului autohton, Crăciun. Împodobirea bradului la sărbătorile de Crăciun şi aşteptarea de către copii a „moşului”, numit Crăciun în sud-estul Europei, care vine încărcat cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de sus în jos şi de la oraş la sat începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Împodobirea pomului de Crăciun s-a suprapus deci peste obiceiul autohton al incinerării arborelui mort, butucului de Crăciun. Obiceiul, astăzi dispărut, a fost atestat la aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.
Paznicii soarelui „Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze Pământul. Îngrozit de răutăţile ce le vede pe aici şi sătul de acelaşi drum vecinic, Soarele într-una vrea să fugă şi să scape. Aşa cum umblă el de-a curmezişul peste pământ, de la răsărit spre asfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu răsărirea când spre miazăzi, când spre miazănoapte, că doară-doară va putea ajunge vreodată să-l înconjoare şi să stea şi el să se odihnească. Iar sfârşitul Pământului va fi atunci când Soarele va ajunge să răsară de la sfinţit şi să sfinţească la răsărit. Dar, Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta. De aceea a pus străjer la Miazănoapte pe Sânnicoară şi la miazăzi pe Sântoader. … Dar, odată şi odată tot o să scape soarele de păzitorii lui. Dacă nu de Sântoader, de Sânnicoară, pentru că Sântoader este tânăr şi are cai, dar Sânicoară n-are cai şi e bătrân”.
Înfloritul ferigii Credinţa că în nopţile sărbătorilor de la solstiţiul de vară (Tăierea Capului Sfânt Botezătorul sau Sânziene) şi ale solstiţiului de iarnă (Crăciunul, Anul Nou) ar înflori feriga a fost atestată în mai multe zone etnografice din Banat, Transilvania şi Bucovina. Conform tradiţiei, cel care veghează şi surprinde acel moment va avea noroc în casă şi în dragoste, va descoperi comori şi va afla gândurile ascunse ale oamenilor. În realitate, feriga este o plantă inferioară care nu înfloreşte şi se înmulţeşte prin spori.
Toiegele morţilor Beţele din lemn de alun înfipte de copii în morminte, lângă stâlp (cruce), în Ajunul Crăciunului în care se vor sprijini sufletele morţilor la deschiderea mormintelor se numesc colindele. Adesea, aceste toiege se dădeau de pomană piţărăilor colindători de către gazdele colindate. Nuielele de alun sunt tăiate de copii până în ziua de Ignat, se usucă şi apoi se ornamentează prin diferite tehnici (tăiere, jupuirea cojii, afumare) cu romburi albe şi negre reprezentând eterna opoziţie dintre zi şi noapte, dintre vară şi iarnă, dintre viaţă şi moarte. Motivele ornamentale de pe colindele, asemănătoare cu romburile stâlpilor funerari şi ai stâlpilor de la foişoarele caselor din sud-vestul României ciopliţi în lemn, se obţin prin trasarea pe băţul de alun, de la un capăt la celălalt, a unei spirale „dus-întors” (Oltenia şi satele de bufeni din Banat).
Ignatul porcilor Divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, este numită în Calendarul popular Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului, substitut neolitic al spiritului grâului, în ziua de Ignat, este o practică preistorică care supravieţuieşte în ţinuturi româneşti extracarpatice. Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele, jupuirea şoriciului pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârţirea lui, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea leacurilor, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formulele magice etc. sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale unui mare zeu preistoric.
Inătoarea Reprezentarea mitică a Panteonului românesc care pedepseşte femeile surprinse că lucrează (torc, ţes) în ziua de 20 decembrie se numeşte Inătoarea, femininul de la Ignat. Inătoarea este o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă, trăsături specifice altei reprezentări mitice româneşti Marţolea (Muscel). Dar, întrucât îşi face apariţia în prejma rugului de incinerare (pârlire) a porcului, ea se aseamănă cu Joimăriţa, zeiţă a morţii care vizitează rugurile (focurile) în noaptea de Joimari. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum procedează şi Joimăriţa la Joimari.
Deschiderea cerului Credinţa că în nopţile marilor sărbători calendaristice, în special în noaptea de Revelion, se deschide cerul pentru o clipă, vorbesc animalele şi ard comorile, a fost atestată la românii de pretutindeni. Oamenii, care aveau şansa să surprindă acest moment, vedeau pe Dumnezeu stând la masa împărătească înconjurat de cei mai apropiaţi sfinţi. Atunci, orice dorinţă aleasă de aceştia era împlinită. Se povesteşte că un bărbat, care pândea deschiderea Cerului stând cu capul afară scos pe fereastră, i-a cerut lui Dumnezeu să-l facă mai deştept. Dar, când a dorit să închidă geamul, capul nu i-a mai încăput prin cercevele. Bietul om a trebuit să aştepte până anul viitor, să urimărească iarăşi deschiderea Cerului pentru a-l ruga pe Dumnezeu să-l facă la fel de deştept cum a fost cu an în urmă.
Deschiderea mormintelor Credinţa întoarcerii spiritelor morţilor în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Sâmedru) pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii, este atestată şi astăzi, prin diferite acte rituale şi practici magice, în unele aşezări româneşti. În aceste zile, adesea numite Moşi sau Sâmbete ale Morţilor, sufletele inofensive sunt întâmpinate cu mese întinse (Masa de Ajun, în Moldova şi Bucovina) sau în bătătură (Focurile de Joimari, în Muntenia), li se confecţionează toiege care sunt înfipte în morminte (Oltenia de vest) să se sprijine cât călătoresc pe Pământ, li se purifică sălaşul prin tămâierea mormintelor, şi li se împart ofrande bogate. Cu acest prilej li se solicită ajutorul pentru rezolvarea unor probleme presante: căsătoria fetelor, sporirea roadelor, prosperitatea turmelor, sănătatea oamenilor, pedepsirea duşmanilor etc. Dar, la date şi momente bine precizate (la miezul nopţii de Revelion, Sângiorz, Rusalii, Sântandrei) spiritele morţilor erau obligate prin diferite mijloace (Încurcatul cailor, Jocul Căluşarilor, zgomote produse de bice, tălăngi, fiare vechi, strigăte, pomeni etc.) să se întoarcă la locuinţele lor subpământene.
Colacii de Crăciun Colacii preparaţi la Crăciun din aluat dospit de femeile „curate”, mâncaţi la mesele şi ospeţele rituale, dăruiţi colindătorilor şi, prin pomană, spiritelor morţilor sunt alimente sacre fără de care nu se poate concepe petrecerea sărbătorilor Crăciunului. Ei pot avea forme de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer, de păpuşă şi cifra opt (8), care reprezintă trupul antropomorf al divinităţii indo-europene şi creştine, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, reprezentând divinitatea neolitică geomorfă, şi de diferite animale şi păsări sacre (taurul, pupăza etc). În raport de formă, denumire şi ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării şi contextul ritomagic al folosirii, colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grâului la Anul Nou şi ocupaţia, vârsta, sexul, statutul social al celui care oferă sau îi primeşte. Adesea, colacul de Crăciun se păstra până la Măcinici, la pornirea plugului, când se punea în bârsa plugului sau în coarnele boilor pentru a fi mâncat de gospodari şi vitele de muncă sau era „înmormântat” sub brazda plugului (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova). Prepararea, urarea şi primirea colacului, ruperea şi utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici şi credinţe preistorice.
Moş Ajun şi Moş Crăciun Zeul Panteonului românesc, celebrat pe 24 decembrie şi ajuns după 365 de zile la vârsta senectuţii şi a morţii, este, conform tradiţiilor româneşti, Moş Ajun, fratele lui Crăciun.
Conform tradiţiei, Maica Domnului fiind cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este om sărac o refuză, dar o îndrumă spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde Moş Ajun apare, uneori, ca cioban sau baci la turmele lui Crăciun. În cultura românească Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoaă profană, Crăciunul este „un om bătrân”, „un păstor bătrân cu barba de omăt”, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Sub influenţa creştinismului, Crăciunul apare şi ca figură apocrifă: „s-a născut înaintea tuturor sfinţilor”, este mai mare „peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos” şi altele. Legendele naşterii Maicii Domnului ne introduc în peisajul etnografic al unui sat pastoral unde trăia Moş Crăciun şi unde avea case mari şi multe grajduri pentru vite. Pe neaşteptate, în acest sat soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi cere adăpost. Motivând că este om sărac, Moş Ajun o trimite la fratele său bogat, Moş Crăciun. Acesta, neştiind că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. În alte legende se specifică anume că Moş Crăciun aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciuneasa, fiindu-i milă de străină, o ajută, fără ştirea soţului, să nască. Fapta este pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu devenind „primul creştin”, „sfântul cel mai bătrân”, „soţul femeii care a moşit-o pe Măria”. Lipsa bunei cuviinţe răsplătită nefiresc până la omologarea lui Crăciun cu divinitatea din legendele româneşti ascund un mare adevăr istoric: la apariţia creştinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din calendarul popular şi din conştiinţa oamenilor care au adoptat credinţa în Hristos. Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune s-au împiedică naşterea pruncului Iisus întrucât venirea Pruncului presupune mai întâi plecarea (moartea) Moşului. Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.
Crăciunul Crăciun este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XlX-lea. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă devreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sud-est european Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială când oamenii celebrau divinitatea solară cu acelaşi nume. Determinativul de „moş” (Crăciun) indică vârsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. În calendarul popular vârsta „sfinţilor” creştini îmbrăcaţi în haine păgâne, şi a zeităţilor păgâne, îmbrăcate în haine creştine, este apreciată prin numărarea zilelor începând cu Anul Nou. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la începutul mileniului I î. Hr. zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, naşterea lui Iisus). Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează formează, laolaltă, scenariul morţii şi renaşterii divinităţii: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie), animal care reprezenta la unele popoare ale Antichităţii, spiritul grâului; prepararea alimentelor rituale, în special colacii de Crăciun; abundenţa obiceiurilor şi credinţelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea şi haosul dinaintea Creaţiei (excesele de băutură, mâncare, distracţie, avalanşa cuvintelor şi expresiilor licenţioase, dansul ritual al Periniţei, jocurile groteşti ale unor măşti etc); „sfârşitul” Anului Vechi, prin stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopţii de Crăciun sau de Anul Nou; naşterea Anului Nou prin aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoţită de îmbrăţişări şi felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri şi zgomote produse de bice, tulnice, buhae, iluminaţii nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă şi prin scăldatul feciorilor în apa rece a râurilor, curăţirea văzduhului prin Încuratul sau alergatul cailor; Colindatul, Pluguşorul, Semănatul, Sorcova, Vasilca, etc. Vechimea şi suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precreştine, a celor greco-romane şi orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat naştere unei realităţi spirituale unice în Europa, greu de disociat în elementele care au clădit-o de-a lungul mileniilor.
Turca şi cerbul, substitute ale Zeului Dyonisos Zeiţa în ipostază zoomorfă, substituită de feciorul cetei masculine care îmbracă masca bovină la colindatul de Crăciun, se numeşte Turcă, femininul de la taur. Turca se naşte la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori, anturajul său divin şi moare violent, prin lovire cu ciomagul, împuşcare sau înecare, pentru a renaşte la Anul Nou. Turca acţiona independent de membrii cetei de feciori, nu se supunea ordinelor Vătafului, se amuza speriind femeile şi copiii, muşca cu ciocul asistenţii curioşi care se apropiau de ea, făcea loc şi apăra membrii cetei în timpul colindatului, solicita plata (darul) atât cât considera că i se cuvine. Turcaşul, feciorul care îmbrăca masca, nu avea voie să vorbească şi nu însoţea membrii cetei când mergeau la biserică sau cu colindatul la preot. Înainte de a muri, Turca joacă solitar, în centrul satului, dansul său fără egal, numit Jocul cel Mare (Transilvania de sud). Mască zoomorfă, este compusă din cap, corp şi un băţ (picior) care o sprijină în pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, bete, clopoţei, flori artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, capră) din lemn pe care purtătorul măştii îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o barză, cu ajutorul unor sfori ascunse şi o barbă, ca de ţap, din piele de iepure. Corpul Turcii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusută ca un sac, pe care sunt prinse numeroase panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, Turca lasă să se vadă în partea de jos capătul băţului care o sprijină, cioplit ca un phalus, şi gleznele celui care-o îmbracă. Este o mască compozită care seamănă cu un ciudat patruped, mai ales atunci când turcaşul stă aplecat (Transilvania centrală şi de sud, Crişana şi, izolat, în Banat). În alte cete de colindători Turca este înlocuită de alte măşti zoomorfe: Capră, Brezaie, Boriţă, Cerb. Ele sunt cu măiestrie împodobite şi îndemnate să joace după o muzică bine ritmată. De pildă, Cerbul joacă după fluieraşi, după bătaia dubelor (tobelor) şi în strigătele de încurajare ale „cerbaşilor”, numele feciorilor care-i formează anturajul:
„Iese cerbul în drumul mare, Şi frică de nimeni n-are, C-are coarne împungătoare Şi urechi auzitoare!”
sau
„Hai sus, sus, ccerbule, sus, Că la mândra poale nu-s, Că le-a pus după cuptor Şi-a pus mâţa păzitor!”
(Hunedoara, Timiş, Caraş-Severin)
Legatul fiarelor din pădure Practica magică începută la Crăciun (decembrie) şi încheiată la Sânvăsâi (1 ianuarie) pentru apărarea vitelor de lupi este numită Legatul Fiarelor. În seara de Crăciun, masa pe care este aşezată o pâine rituală, numită Stolnic, se înconjoară cu un lanţ de fier. După opt zile, în ziua Anului Nou pâinea este tăiată felii şi mâncată de copii şi animale, iar lanţul cu care a fost legată masa se aşează în faţa grajdului pentru a trece vitele peste el (Maramureş).
Îngroparea Crăciunului Parodia înmormântării Crăciunului Vechi şi a renaşterii a Crăciunului Nou organizată de cetele de feciori pe data de 28 decembrie se desfăşoară după scenariul înmormântării omului. Feciorii, adunaţi la „casa jocului”, aleg pe cel care va interpreta rolul lui Crăciun. Acesta este aşezat pe o scară de lemn (targa funerară) şi acoperit pentru a nu fi recunoscut. În timp ce „mortul” este condus la râu, „pe ultimul drum”, cortegiul funerar „cântă morţeşte” (jelesc), popa slujeşte, cantorul dă răspunsuri „la
ectenii”, iar lăutarii cântă „ca la înmormântările adevărate cu ceteraşi” făcute la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului:
„Măi, Crăciune, măi, Bătrâne, Astăzi te-ngropăm pe tine. Haideţi toţi, cu mic cu mare, Să ducem Crăciunu-n vale, Şi să-l băgăm în produc, Pe el să punem butuc. O, Crăciune, o, Bătrâne, Du-te de la noi cu bine; Meri pe apa Sâmbetei, Şi-napoi nu mai veni, C-a veni altu Crăciun Şi-a fi ca tine mai bun”.
La produc, după ce i se luau „iertările” şi „i se dezlegau păcatele”, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă. În acel moment Crăciunul renăscut se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistenţă. Crăciunul (Anul Nou), însoţit de feciori şi melodii vesele de joc, se întorcea la „casa de joc” unde se desfăşura pomana (comândarea) Crăciunului (Someş).
Buhaiul, instrument care imită glasul zeului Buhaiul este un obicei agrar structurat după modelul colindelor, practicat la Anul Nou, sinonim cu Pluguşorul (Moldova). Taurul, numit şi buhai, denumire populară a taurului, a fost, înainte de apariţia creştinismului, substitut zoomorf al zeului trac Dyonisos sau al zeului iranian Mithra care se sacrifica în ziua de 25 decembrie. Acelaşi nume, buhai, îl poartă şi o piesă din recuzită a cetei de Plugusor folosită la colindatul de Anul Nou cu care se imita răgetul taurului, străveche divinitate agrară. Buhaiul se confecţionează dintr-un vas de lemn (putină, doniţă, cofă), împodobit pe dinafară, căreia i se scot cele două „funduri”. Una din gurile vaselor, care funcţionează drept cameră de rezonanţă, este astupată cu o piele de animal (oaie, capră, viţel) bine întinsă şi cu un orificiu prin care trece o şuviţă din păr de cal. Buhaiul este purtat de un membru al cetei sau, când are dimensiuni mai mari, în sanie sau căruţă, trasă de boi sau cai. Prin trecerea părului de cal printre degetele umezite se obţine un sunet grav, ciudat şi nemuzical care aminteşte de mugetul sau răgetul taurului înfuriat. Instrumentul care imită glasul divin păstrează amintirea scenei sângeroase în care se jertfea taurul, substitut atât al zeului Dyonisos, cât şi a zeului Mithra, peste care creştinismul a suprapus Naşterea Domnului Iisus (Buhaiul a fost atestat la toţi românii din sud-estul Europei, de la care a fost preluat şi de alte popoare vecine).
Sfântul Vasile „Sfântul Vasile e mare beţiv dar, altfel, e tare bun. El s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea o zi. Acesta i-a dat cea dintâi zi, Anul Nou. Bucuros, Sf. Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să ureze. De aceea la Sfântul Vasile se urează”. „Sfântul Vasile stă călare pe boloboc. De ziua lui se fac veselii şi chefuri”. „Sf. Vasile e holtei, atunci se fac petreceri mari. El face pozne mari; e împăratul iubirilor. El petrece şi iubeşte, cântă muzici, strică fete, beau …” (Moldova, Bucovina).
Revelion Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic la cumpăna dintre ani în noaptea de 31 decembrie/1 ianuarie este numit Îngropatul Anului sau, mai recent, Revelion. Timpul obiectiv, care curge spre infinit, este „oprit” după 365 de zile şi întors, precum ceasornicul, pentru a fi reluat de la început în ziua de Anul Nou. Asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile.
Idera înoirii timpului supravieţuieşte în calendarul popular unde „sfinţii” sunt tineri, maturi şi bătrâni, după şansa sau neşansa avută la împărţirea sărbătorilor. Cei sărbătoriţi la începutul anului sunt tineri (Sânvăsâi, Dragobete, Sângiorz), la mijlocul anului sunt maturi (Sântilie, Sântămâria), iar ultimii sărbătoriţi sunt, fără excepţie, bătrâni (Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun). Excepţiile întăresc însă regula: Moş Alexă şi Baba Dochia (1 şi 17 martie), celebraţi primăvara, şi-au păstrat locul avut în calendar, cu început de an în perioada echinocţiului de primăvară. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este un timp ritual împărţit simetric de Revelion în două segmente: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de Revelion; perioada dintre miezul nopţii de Revelion şi Bobotează. În prima parte a ciclului timpul se degradează neîncetat: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, odată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte însă fenomenul astronomic spectaculos al solstiţiului de iarnă când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, „cu cât sare cocoşul de pe pragul casei” sau „cu cât se mişcă puiul în găoacea oului”. Prin infinite obiceiuri şi credinţe care exprimă, la început, teama, dezordinea şi haosul iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibru, oamenii culturalizează fenomenele naturale care se desfăşoară independent de dorinţa şi voinţa lor: sacrificiul ritual al porcului, reprezentare zoomorfă a spiritului grâului; prepararea alimentelor rituale din grâu (colaci, turte), şi din carne de porc (piftie, cârnaţi); credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor printre cei vii; abundenţa ospeţelor şi petrecerilor unde apar excese de mâncare, băutură, distracţie, gesturi, cuvinte şi expresii licenţioase, Periniţa, supravieţuiri ale unor practici orgiastice; strigătul peste sat, bilanţ nocturn, în auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rău în anul care se încheie; activitatea cetelor de feciori care redau, printre altele, prin colinde şi numeroase acte rituale, drama naşterii şi morţii anuale a divinităţii adorate; stingerea luminilor în noaptea de Revelion înfăţişând întunericul şi haosul desăvârşit provocat de moartea divinităţii; aprinderea luminilor care simbolizează naşterea divinităţii şi, odată cu aceasta, a timpului lumii înconjurătoare; credinţa deschiderii cerului, arderea comorilor şi vorbitul animalelor; alungarea spiritelor malefice prin zgomote şi încuratul cailor; Sorcova; Chiraleisa; încercarea norocului, aflarea ursitei, întocmirea calendarului, efectuarea observaţiilor astronomice şi meteorologice; împăcarea pricinilor şi săvârşirea actelor de toleranţă şi îngăduinţă; începerea simbolică a lucrului şi altele.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s